Mircea PLATON
Unde fugim acasă?
12 puncte pentru legalizarea școlii independente (acasă)
Discuția cu privire la condamnarea la închisoare și muncă neremunerată în folosul comunității a celor doi părinți din Bratca, Bihor, s-a stins. De fapt, nici nu a avut loc cu prea mare energie sau luciditate. Mai intense au fost doar luările de poziție ale persecutorilor școlii acasă. Dar neobrăzarea persecutorilor nu poate ascunde faptele.
Care sunt după cum urmează:
1. Sentința 166/2023 din 21.XII.2023 dată de instanța de judecată a Judecătoriei Aleșd din județul Bihor prevede pedeapsa cu închisoarea pentru cei doi părinți pentru că aceștia au săvârșit, fiecare, câte „4 infracțiuni de împiedicare a accesului la învățământul general obligatoriu, faptă prev. și ped. de art. 380 alin. 1 din C. Pen., cu aplic. art. 38 alin. 2 C.pen”.
Atât. Au fost condamnați pentru că au cutezat să facă școală acasă cu patru dintre cei șase copii ai lor. Toate rapoartele de evaluare psihologică, de consiliere, de anchetare socială care arată că părinții nu au pregătirea necesară sau că s-ar fi descoperit nu știu ce „mari lacune în achizițiile școlare raportat la vârsta cronologică şi clasa de studiu, […] stimă de sine ridicată dar cu comportamente de retragere în mediile nefamiliare, imaturitate psiho-emoţională” sunt praf în ochi. Copiii și părinții ar fi putut fi geniali, ar fi putut fi maturi și civilizați ca niște lorzi de la 1900 educați la Eton și erudiți ca niște dons care predau la Oxford la 1930, degeaba, tot nu scăpau de închisoare pentru că legea română prevede că părinții sunt obligați să-și mâne copiii la școala acreditată de un Minister al Educației ale cărui performanțe abisale sunt confirmate și acreditate de un șir nesfârșit de acte oficiale. Citiți cu atenție textul hotărârii[1] judecătorești și veți vedea că părinții nu au fost condamnați la închisoare pentru că ei ar fi slab pregătiți sau pentru că cei patru copii ai lor ar fi slab pregătiți, ci pentru că încalcă legea care interzice școala acasă.
2. Din acest punct de vedere, cu toată generozitatea interpretativă de care pot da dovadă față de clemența curții, nu pot să privesc decât cu ironie amară faptul că instanța „recomandă înscrierea copiilor în sistemul de învățământ obligatoriu în vederea respectării dreptului copiilor la educație și a egalității de șanse în situația de competiție școlară și profesională precum și pentru dezvoltarea sonogenă a personalității, socializarea în grupurile de covârstnici pentru asimilarea unor modele de comportament dezirabil adaptive în comunitate, societate”.
Dreptul copiilor la educație este respectat prin înscrierea copiilor într-un sistem de învățământ eșuat?
Egalitatea de șanse a copiilor la competiția școlară relevantă este, oare, asigurată într-un sistem în care rezultatele competiției sunt măsluite prin: a) descurajarea competiției; b) falsificarea rezultatelor prin pile și meditații; c) încurajarea falsului lucru în false echipe la false proiecte; d) refuzul facilitatorilor de cunoaștere sindicali de a lupta pentru integritatea pedagogică și didactică a meseriei lor și deci de a lupta pentru calitatea învățământului, nu doar pentru cantitatea salariilor. Singurul spirit competitiv observabil și dospit în școala de astăzi este cel referitor la haine, smartfoane și jemanfișism. Liceul Teoretic Nr. 1 din Bratca, de unde cei doi părinți și-au retras copiii, raportează an de an rezultate dezastruoase la Evaluarea Națională (de exemplu, în 2016, 24 din cei 56 de elevi de clasa a VIII-a au avut medii sub 5) și la Bacalaureat. În schimb, Liceul se laudă cu rezultate extrem de bune la concursuri finanțate probabil de diverse lanțuri de alimentare sau fabrici de ciocolată, precum: „Rudolf”, „The Smartest Bunny”, „Bucuriile de Paște”, „Media Kinder”[2]. Aceste concursuri trec drept olimpiade. Și reprezintă competiția școlară și profesională.
„Asimilarea unor modele de comportament dezirabil adaptive în comunitate, societate” este oare asigurată prin înrolarea copiilor în școli unde regulamentul școlar nu este aplicat, unde părinții fără standarde de bun-simț și de cultură se aliază unii cu alții și dictează, unde elevii consumă droguri, alcool și pornografie și unde programa școlară a fost invadată de pseudo-materii purtătoare de perversități?
Răspunsul la aceste întrebări ni-l dă tot instanța, care scrie negru pe alb: „Inculpații, probabil ulterior realizării implicațiilor faptelor comise şi îngăduința [corect ar fi «îngăduinței», dar cred că dna judecător e și ea de școală nouă, n. M.P.] instanței în raport de acestea, vor pune în primul plan nevoile minorilor şi obligația părinților de a înscrie copiii la școală şi a asigura frecventarea cu regularitate de către aceștia a cursurilor școlare, lăsând la o parte motivele invocate relativ la consecințele negative ale accesului copiilor la dispozitivele electronice de comunicare”. Așadar părinților li se ordonă de către instanță să pună în prim plan nevoile copiilor și să-i înscrie la școală indiferent de consecințele negative ale digitalizării școlii. Cu alte cuvinte, părinții și copiii ar putea fi laureați ai Premiului Nobel, și tot ar cădea sub incidența legii penale care acum pedepsește cu închisoarea nefrecventarea sistemului educațional acreditat de stat. Școala ar putea fi ultimul bordel, că tot ar fi obligatoriu să-ți trimiți copiii la el. Ar fi un bordel obligatoriu. Așa prevede legea[3].
3. Iar legea invocată de Inspectoratul Școlar Bihor este legea 1/2011, Legea Educației Naționale, în vigoare la data comiterii gravelor infracțiuni ale părinților din Bratca. Legea 1/2011 este acea lege a educației naționale care își definea misiunea astfel: „Misiunea asumată de lege este de formare, prin educație, a infrastructurii mentale a societății românești, în acord cu noile cerințe, derivate din statutul României de ţară membră a Uniunii Europene şi din funcționarea în contextul globalizării.”
Legea părea așadar menită a folosi sistemul de educație pentru a ne transforma în resursă umană capabilă să facă față noilor „cerințe” impuse nu de interesul național, ci de contextul globalizării (nu de contextul global, ci al globalizării) și al cerințelor impuse de UE asupra noastră. Prin urmare, legea a rămas celebră pentru rolul nefast pe care l-a jucat în compromiterea integrității sistemului de învățământ național/public și prin: introducerea clasei pregătitoare (care nu e nici cal, nici măgar din punct de vedere didactic, deci pune temelie greșită anilor de școală, și care a dus la prelungirea inutilă a anilor de școlarizare obligatorie); introducerea săptămânii „Școala altfel” (prima ediție a avut loc în săptămâna 2-6 mai 2012), un alt pas apăsat spre ideologizarea școlii și transformarea ei în sens consumerist prin implicarea financiară a părinților în mersul școlii; inflația notelor (de care era legată admiterea la liceu); implicarea factorilor privați (ONGuri, lobby-uri editoriale sau de alte feluri, părinți influenți) în viața școlii. Practic, legea 1/2011 a deschis larg domeniul școlii naționale/publice influenței corporate/private, a consfințit finanțarea școlilor private de către stat (așternând astfel autostradă mai ales marilor rețele școlare externe sau interne, capabile să beneficieze de aceste prevederi și să ocupe spațiul de pe piața școlară deschis lor astfel), dar s-a opus oricăror tentative de a legaliza școala acasă pe care a zăvorât-o ferm în afara legii. Modelul invocat a fost cel german, care a interzis școala acasă pe vremea lui Adolf Hitler și așa a rămas.
4. Nu știe nimeni de ce România a adoptat în 2011 tocmai modelul german. Raportul Eurydice, al Comisiei EUropene, din 2018 intitulat Home Education Policies in Europe: Primary and Lower Secondary Education ne arată cât se poate de clar că Legea 1/2011 (ca și legea Deca/Iohannis „România educată”) nu ne înscrie în centrul peisajului educațional european, ci ne așază la marginea lui, ca niște ciudați.
În 28 de sisteme educaționale din Europa, școala acasă era în 2018 autorizată la cererea părinților (Franța, UK/4 sisteme, Serbia, Slovenia, Slovacia, Elveția, Portugalia, Letonia, Estonia, Austria, Italia, Belgia/3 sisteme, Bulgaria, Irlanda, Liechtenstein, Cehia, Danemarca, Luxemburg, Ungaria, Polonia, Finlanda, Islanda, Norvegia).
În 14 sisteme educaționale, școala acasă era în 2018 interzisă sau permisă doar copiilor cu nevoi speciale (România, Germania, Grecia, Spania, Croația, Cipru, Lituania, Malta, Olanda, Suedia, Albania, Bosnia-Herțegovina, Turcia și Macedonia de Nord). Oricum ai privi problema, interzicerea școlii acasă ne aliniază mai degrabă vechiului Imperiu Otoman decât surorilor noastre de gintă latină care ne-au inspirat făurirea statului național român modern.
5. De altfel, în Franța, de exemplu, școala acasă a fost legalizată, în numele libertății religioase și al luptei împotriva stângii iacobine sau achizitiv-republicane, încă de la mijlocul seculului al XIX-lea, de la Legea Falloux (1850), o lege care regula drastic sistemul de educație public, dar care lăsa mână liberă învățământului independent și privat, confesional sau nu, la scară mică sau mare. Franța secolului al XIX-lea, ca și Anglia seculului al XIX-lea, a cunoscut maxima ei înflorire culturală, inginerească, industrială, artistică, sub un regim școlar care includea alături de școlile de stat clasice, extrem de riguroase, un puternic segment de școli private și independente (acasă). Sistemul lui Spiru Haret era la fel și, până la venirea comuniștilor, era posibil să faci școală acasă, să-ți pregătești acasă examenele. Citiți biografiile sau memoriile marilor noştri oameni din perioada 1848-1948 și veți vedea (ultimul care îmi vine în minte este Răzvan Theodorescu, a cărui erudiție nu a fost cu nimic sabotată de faptul că a făcut și școală acasă înainte de venirea comuniștilor). Învățământul privat clasic a rămas până azi, în Franța sau Marea Britanie, apanajul elitelor (care nu-i conduc doar pe ei, ci și pe noi), iar școala independentă/acasă un drept al părinților și al copiilor și o modalitate de școlarizare la care se ajunge extrem de uşor în aceste țări de veche cultură și în altele.
6. După cum spunea Nicolae Gane într-un articol în care îl evoca pe Mihail Kogălniceanu, Kogălniceanu a dat românilor școala, votul și pușca. Odată cu instaurarea comunismului, statul a căpătat monopolul școlii (prin unica școală de stat, care a mers bine, cu un hiatus bolșevic la începutul regimului comunist, până la distrugerea ei de către reformele începute în anii ʼ90), al votului (prin partidul unic ai cărui candidați trebuiau votați) și al violenței.
La ora actuală, monopolul violenței este în continuare al statului, care înțelege să îl exercite împotriva cetățenilor care nu acceptă să-i cedeze statului și monopolul școlii în condițiile în care în sistemul școlar public nimeni nu asumă vreo responsabilitate, discursul oficial fiind cel, de sorginte stângistă, cum că „societatea e de vină” pentru eșecuri, criminalitate și debandadă.
Îți dai copilul la școală și vine acasă cu zero învățătură și un infinit de pornografie în cap? Societatea e vinovată. Practic, cei puși să aibă în grijă școala, de la miniștri la profesori de toate gradele trecând prin experți și ONG-urile căpușă ale școlii publice, au privatizat câștigurile și au socializat pierderile: banii – din finanțări, salarii, profit din vânzări de manuale, softuri, table inteligente, tablete șamd – sunt ai lor. Copiii analfabeți funcțional, consumatori de droguri, alcool și pornografie digitală sunt ai noştri, ai tuturor.
Diviziunea socială a muncii, și deci responsabilitatea pentru rezultatele activității tale, nu mai funcționează. Cei care au în grijă sistemul de educație sunt specializați doar în inocență, profituri și autovictimizare. Pe acest fundal, părinții care vor o școală publică sănătoasă nu au ce face din pricina alianței dintre părinții primitivi sau modernizatori (adică primitivii cu fascinația noului) și sistemul de educație, care devine din ce în ce mai mult un element al monopolului violenței exercitat de stat (alături de sistemul de sănătate, după cum s-a văzut cu ocazia anilor Covid). Statul nu are nici o obligație de a asigura standarde de calitate – care includ și excelența academică, și soliditatea componentei moral-identitare –, dar părinții nu au dreptul, conform legii, să-și recapete copiii din ghiarele unui sistem prădător.
7. În 2011, când s-a dat Legea Educației Naționale/Funeriu-Miclea, președinte era Traian Băsescu, cel care i-a felicitat pe românii care pleacă din țară. Cu alte cuvinte, i-a felicitat pe românii care s-au extras dintr-o situație pe care ei, și el, președintele României, o socoteau imposibilă. Băsescu nu i-a îndemnat pe români să stea în țară, să lucreze cu toții la restaurarea ei, ci i-a felicitat pentru alegerea soluției individuale. Ce a presupus această soluție individuală? Extragerea a sute de mii de copii din sistemul romînesc de educație și plecarea lor către zări în care aveau inclusiv dreptul la școală independentă/acasă. Cu alte cuvinte, ai dreptul la școală acasă doar dacă pleci din țară. Atunci eşti felicitat pentru că îți extragi copiii, odată cu tine, dintr-un context național dominat și colorat de lepre și lichele și pleci spre alte zări, ca salahor prost plătit (pe care țara lui ar fi trebuit să-l protejeze) sau ca specialist bine plătit (pe care țara lui ar fi trebuit să-l prețuiască și ajute să înflorească). Zecile de mii de cazuri de copii rămași în România și afectați de plecarea părinților, afectați atât de tare încât au ales sinuciderea, drogurile, prostituția sau o viață de infracționalitate, au devenit parte a istoriei recente a României și a realității noastre cotidiene. Dar, în mod curios, aceste cazuri sociale nu au mai fost cercetate de specialiști care să recomande acțiuni punitive împotriva unei conduceri de partide și de stat inepte și lacome.
Vina părinților din Bihor este că nu au părăsit țara pentru a-și scoate copiii dintr-un sistem de educație care în loc de școală se ocupă cu digitalizarea, măștile, vaccinurile, presiunea ideologică asupra părinților, pervertirea copiilor și suptul de fonduri pentru operațiuni de tip Curriculum Relevant Educație Deschisă, al cărui acronim CRED mă duce cu gândul la lumea de OZNuri desprinse de realitate a Dosarelor X cu sloganul lor: „Vreau să CRED!”
Deci statul îi felicită pe cei care își iau tălpășița spre zări unde pot face chiar școală acasă cu copiii lor, în schimb îi pedepsește conform legii pe cei care se încăpățânează să rămână în locurile unde s-au născut, obligându-i să-și dea copiii în mâinile unui sistem a cărui inepție de ansamblu este deja de notorietate mondială.
8. Ca să înțelegem exact la ce ne putem aștepta în continuare din cauza interzicerii școlii independente după model german, să ne uităm la unul din cele două cazuri din Germania care au făcut istorie în jurisprudența EUropeană, și anume la procesul „Willi, Anna and David DOJAN against Germany”, care a ajuns până la CEDO.
Despre ce e vorba? Iată rezumatul speței de pe websitul CEDO:
„Reclamanții sunt resortisanți germani care locuiesc cu toții în Salzkotten, Renania de Nord-Westfalia.
Domnul Willi Dojan, lăcătuș, și soția sa, Anna Dojan, casnică, născuți în anii 1960 și, respectiv, 1966, au depus o plângere în nume propriu și în calitate de reprezentanți ai fiului lor David, născut în 1993.
Domnul Theodor Fröhlich, lăcătuș, și soția sa Lydia, casnică, născută în anii 1967 și, respectiv, 1964, au depus o plângere în nume propriu și în calitate de reprezentanți ai fiicei lor Elly, născută în anul 1995.
Domnul Artur Wiens, tâmplar, și soția sa, Anna Wiens, casnică, s-au născut în anii 1975 și, respectiv, 1977, domnul Eduard Wiens, inginer electronist, și soția sa, Rita Wiens, casnică, născuți în anii 1972 și, respectiv, 1974, precum și domnul Heinrich Wiens, tâmplar, și soția sa Irene Wiens, casnică, născuți în anii 1961 și, respectiv, 1965. Domnii Artur, Eduard și Heinrich Wiens sunt frați. [...]
Solicitanții sunt membri ai Bisericii Creștine Evanghelice Baptiste și au convingeri morale puternice ca parte a credinței lor religioase.
Fiecare dintre cele cinci cupluri are mai mulți copii care frecventează sau au frecventat o școală primară publică locală din Salzkotten, Renania de Nord-Westfalia.
Orele obligatorii de educație sexuală fac parte din programa școlară în al patrulea an de învățământ primar. În 2006, conferința școlară (Schulkonferenz) – un organism înființat în fiecare școală, format din directorul școlii și reprezentanți aleși ai profesorilor, părinților și elevilor – a decis, de asemenea, că un atelier de teatru școlar de două zile «Mein Körper gehört mir» («Corpul meu este al meu») ar trebui organizat la intervale regulate ca eveniment școlar obligatoriu pentru copiii din al treilea și al patrulea an, cuprinzând grupa de vârstă cuprinsă între șapte și nouă ani, în scopul sensibilizării cu privire la problema abuzului sexual asupra copiilor de către străini sau membri ai familiei, în vederea prevenirii acesteia.
Subiectul prevenirii abuzului sexual face parte din programa oficială a landului Renania de Nord-Westfalia, iar atelierul de teatru menționat se desfășoară în numeroase școli din land. În timpul jocului de rol, copiilor li se prezintă diferite situații în care ar putea apărea abuzul sexual și sunt învățați că pot rezista comportamentului care îi face să se simtă inconfortabil și cum să raporteze un astfel de comportament unei persoane de încredere, dacă este necesar. Părinții au fost informați despre conținutul și scopul atelierului înainte de implementarea acestuia în 2007. Modulele de atelier de două zile au avut loc pe 18 și 25 ianuarie și pe 7 și 14 februarie 2007, precum și în timpul perioadelor școlare din anii următori.[…]
a) Cu privire la evenimentele din 2005
În primăvara anului 2005, David Dojan și Elly Fröhlich au urmat al patrulea an al școlii primare publice din Salzkotten. Prin scrisoarea din 31 mai 2005, părinții copiilor care frecventau anul IV au fost informați că, începând cu 1 iunie 2005, vor avea loc șase lecții de educație sexuală pe teme precum procrearea, sarcina și nașterea. Ei au fost informați în continuare că părinții au avut ocazia să consulte cartea care va fi folosită pentru aceste lecții începând cu următoarea zi de școală – adică la 1 iunie 2005.
După ce au analizat cartea, părinții Dojan și Fröhlich, împreună cu alți părinți aparținând Bisericii Creștine Evanghelice Baptiste și ai căror copii au frecventat aceeași școală, au cerut ca copiii lor să fie scutiți de orele de educație sexuală în perioada 1-17 iunie 2005. Ei au afirmat că copiii lor au fost crescuți fără influența negativă a mass-mediei, au fost obișnuiți cu un comportament sexual modest și cast, acasă, și, prin urmare, nu au avut maturitatea necesară pentru a primi educația sexuală preconizată. Părinții s-au opus în special conținutului cărții, care, în opinia lor, era parțial pornografic și contrar eticii sexuale creștine care cerea ca sexul să fie limitat la căsătorie. În opinia lor, a stabilit o imagine liberală, emancipatoare a sexualității, care nu era în concordanță cu convingerile lor religioase și alte credințe morale și ar duce la «sexualizarea» prematură a copiilor.
Școala a refuzat cererea pe motiv că, în conformitate cu orientările relevante și cu programa școlară, prezența la lecții era obligatorie. David Dojan și Elly Fröhlich au participat la primele două lecții de educație sexuală. În urma refuzului unei noi cereri de scutire a copiilor lor de la orele de educație sexuală, mai mulți părinți aparținând Bisericii Evanghelice Creștine Baptiste, inclusiv părinții Dojan și Fröhlich, au apărut în clădirea școlii la 8 iunie 2005 și și-au împiedicat copiii să participe la următoarea lecție de educație sexuală, împotriva dorinței directorului școlii. Directorul și dirigintele au decis ulterior să țină lecțiile la intervale neregulate și la ore neanunțate pentru a împiedica orice obstrucționare din partea părinților. În consecință, părinții și-au ținut copiii departe de școală toată săptămâna 13-17 iunie 2005, timp în care s-au ținut restul lecțiilor de educație sexuală.
Willy și Anna Dojan, precum și Theodor și Lydia Fröhlich, au fost amendați fiecare cu 75 de euro (EUR) pentru că nu și-au trimis copiii la școală în perioada menționată mai sus. Tribunalul districtual din Paderborn a confirmat amenzile aplicate în cazul cuplului Dojan printr-o hotărâre din 5 septembrie 2006 și în cazul cuplului Fröhlich printr-o hotărâre din 13 octombrie 2006, considerând că menținerea copiilor în afara școlii fără a li se acorda scutirea necesară de către directorul școlii nu a fost justificată.
În hotărârea sa din 5 septembrie 2006, Curtea a statuat că dreptul părinților de a-și educa copiii și dreptul lor la libertatea religioasă au fost restricționate de mandatul statului de a asigura educația, care a fost pus în aplicare prin intermediul învățământului obligatoriu. Transmiterea neutră a cunoștințelor privind reproducerea, contracepția și așa mai departe în școală nu a împiedicat părinții să-și transmită valorile morale copiilor lor și nu a încălcat drepturile personale ale copiilor.
În hotărârea sa din 13 octombrie 2006, instanța a specificat în continuare că lecțiile au fost ținute în conformitate cu dispozițiile legale subiacente și cu orientările și curriculumul care decurg din acestea, care s-au bazat pe standardele științifice și educaționale actuale. Același lucru a fost valabil și pentru materialele didactice folosite, care au introdus delicat subiectul sexualității și nașterii și care au ajutat la contracararea oricărui posibil sentiment de rușine. Educația sexuală pentru grupa de vârstă în cauză a fost necesară pentru a permite copiilor să facă față în mod critic influențelor societății, în loc să le evite și să fie izolați. Instanța a precizat că, în orice caz, reclamanții nu au avut dreptul să-și împiedice copiii să participe la lecțiile obligatorii, dar ar fi putut folosi mijloace legale pentru a obține o scutire pentru copii de la lecțiile în cauză, de exemplu, prin depunerea unei cereri de măsuri provizorii la instanțele administrative competente.
Reclamanții s-au plâns, în temeiul articolului 2 din Protocolul 1 la Convenție, precum și al articolelor 9 și 8 din Convenție, că refuzul autorităților naționale de a-și scuti copiii de la orele obligatorii de educație sexuală, atelierele de teatru sau festivitățile de carnaval menționate anterior a constituit o restricție disproporționată a dreptului lor de a-și educa copiii în conformitate cu convingerile lor religioase, precum și dreptul copiilor lor de a primi o educație corespunzătoare propriilor convingeri religioase, care, având în vedere vârsta lor, corespundea cu cele ale părinților lor.
Bazându-se pe articolul 14 din Convenție coroborat cu fiecare dintre articolele 2 din Protocolul 1, precum și cu articolele 8 și 9, aceștia au susținut că au fost discriminați în raport cu părinții ale căror convingeri religioase și morale nu au fost ofensate de evenimentele școlare menționate. Reclamanții Fröhlich au susținut în continuare că copiilor cu părinți musulmani li s-au acordat scutiri de la orele de educație sexuală, iar reclamanții Dojan au susținut că părinții musulmani care și-au împiedicat copiii să participe la cursuri de educație sexuală nu au fost penalizați.”
CEDO a respins plângerea părinților germani apreciind că și orele de educație sexuală în care copii de 7-9 ani erau siliți să joace rolul unor minori abuzați sexual erau neutre din punct de vedere ideologic și că, prin urmare, nu aveau cum să aducă atingere convingerilor religioase ale familiilor reclamante condamnate de statul german la amendă și, ulterior, la închisoare. Pentru întreaga poliloghie juridică din spatele acestei decizii, vedeți aici[4].
Prn urmare, în condițiile în care legea educației din România prevede că educația este obligatorie începând cu vârsta de 3 ani[5], rezultă că, la intrarea în vigoare a prevederilor Legii „România Educată”-Deca/Iohannis, copiii dumneavoastră vor putea fi supuși liniștit la astfel de conținuturi neutre ideologic. Cine va încerca să-și protejeze copii din calea răului va putea fi pedepsit, asemeni părinților din Bihor, conform legii din România, în care Codul Penal prevede:
„Părintele sau persoana căreia i-a fost încredinţat, potrivit legii, un minor şi care, în mod nejustificat, îl retrage sau îl împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile învăţământului general obligatoriu se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.”[6]
Codul Penal e completat în această privință de o lege a educației care criminalizează școala independentă/acasă socotind-o încălcare a dreptului la educație al minorului. Legislația Europeană este, și ea, după cum s-a văzut din cazurile Dojan și Konrad, vrăjmașă în acest sens.
9. Curtea Europeană a Drepturilor Omului vorbește în dodii atunci când își interpretează articolul referitor la educație, care spune astfel:
„Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcțiilor pe care și le va asuma în domeniul educației și al învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor religioase și filozofice.”
Interpretarea este după cum urmează:
„Dreptul părinților la respectarea convingerilor religioase și filozofice se întemeiază pe dreptul fundamental la instruire. Prin urmare, părinții nu pot invoca propriile convingeri pentru a refuza unui copil dreptul la instruire”.
Clarificând înțelesul cuvântului „convingeri”, CEDO ne spune: „În ceea ce privește cuvântul «convingeri», considerat în mod izolat, acesta nu este sinonim cu termenii «opinie» și «idei». Acesta se aplică opiniilor care au atins un anumit nivel de forță, seriozitate, coerență și importanță”.
Este cât se poate de clar că CEDO caută să ia cu o mână ce dă cu cealaltă. Dreptul părinților la respectarea convingerilor religioase și filozofice este redus de CEDO la ceva ornamental, în cazurile Dojan sau Konrad, sau e instrumentat ticălos atunci când le convine lor, în alte cazuri (când e vorba de scutit elevi de educație religioasă în Norvegia, de exemplu).
Ideea CEDO este că orele de „educație sexuală” în care li se explică unor elevi sub zece ani despre pedofilie și/sau transgenderism nu sunt echivalente cu îndoctrinarea (dar cu coruperea de minori sunt?), dar orele de religie sunt echivalente cu îndoctrinarea. Prin urmare, conform interpretării date de judecătorii CEDO acestui articol, părinții creștini care vor să-și extragă copilul de la orele de educație sexuală bazate pe punerea în scenă a hărțuirii sexuale a minorilor (în fața unui public-actor de copii între 7 și 9 ani) nu au dreptul, pentru că le refuză copiilor dreptul la educație, orele de educație sexuală fiind ceva neutru ideologic. Dar un părinte care vrea să-și retragă copilul de la orele de educație religioasă obligatorii în Norvegia are dreptul, pentru că îl sustrage pe copil îndoctrinării și îl crește conform propriilor convingeri religioase.
Farsa și dublul standard devin evidente atunci când ajungem și la paragraful în care ni se explică ce e aceea „convingeri” și ni se spune că nu e vorba doar de „opinii” sau „idei”, ci trebuie să fie opinii care au atins un „nivel de forță, seriozitate, coerență și importanță”.
Cu alte cuvinte, CEDO vrea să se asigure că dreptul copiilor la educație nu le este refuzat de părinți în numele unor mofturi, al unor fițe, ci că e vorba de ceva serios.
Dar, ne-am putea întreba: oare cât de genial, de omnipotent și de ubicuu trebuie să fii pentru a putea, de unul singur, ajunge la niște convingeri care le depășesc în forță, seriozitate, coerență și importanță pe cele creștine? Importanța creștinismului în istoria Europei nu mai trebuie demonstrată. Coerența, forța și seriozitatea marilor construcții – de piatră sau de duh – creștine, patristice, tomiste, protestante, sunt greu de ignorat. Sunt parte a patrimoniului cultural comun chiar și ateilor (afară de unele specimene mai de nișă care întrețin prejudecăți care pot fi uşor categorisite drept simple fenomene isolate de genul opiniilor, ideilor sau fandacsiilor). Cum poți să vorbești în discursurile oficiale și documentele fondatoare ale UE despre rădăcinile creștine ale EUropei și și același timp să consideri în documentele curților EUropene convingerile creștine ale unui părinte drept simple opinii sau idei lipsite de importanța, coerența, forța și seriozitatea cerute pentru a deveni convingeri? Pe ce se bazează Europa atunci, pe fantaziile idiosincratice ale unor eurocrați? Și, dacă convingerile creștine, împărtășite și de părinți, sunt fundamentale pentru Europa, de ce părinții nu le pot invoca pentru a-și creşte copiii conform acestor convingeri? Sunt convingeri centripete și confirmate de istorie, spre deosebire de cele centrifuge și repede schimbătoare, mai degrabă neserioase și dictate de modă, ale tuturor ateilor și eurocraților spiritiști.
10. Pe 21 iulie 2021, Parlamentul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a publicat un raport intitulat Strengthening Home Education în care, pornind de la impactul pe care închiderea școlilor și educația online impuse de criza Covid 19 le-au avut asupra elevilor (adică exact ce invocau și părinții din Bratca), preciza: „Conform legii, datoria de a asigura o educație copilului aparține părinților. Prin urmare, alegerea de a face școală acasă ar trebui să se bucure de același respect ca alegerea de a da copiii la o școală de stat sau privată”[7].
Universitara Amber Fensham-Smith declara, cu ocazia audierilor care au dus la redactarea raportului Parlamentului de la Londra, că: „Comunitatea celor care practică educația acasă este una vocală și tinde a fi condusă de albi sau de oameni din clasa de mijloc. Prin urmare, vocea oamenilor cu un nivel mai scăzut de alfabetizare sau educație tinde să nu se prea audă în dezbaterea publică. Acest lucru constituie o omisiune nefericită care blochează manifestarea experienței de viață a celor cu mai puțin capital social, politic sau educațional”. Cu alte cuvinte, albii din clasa de mijloc sunt, ca de obicei, vinovați pentru că nu se aude vocea oprimaților. Dar când, în România, niște oameni precum părinții din Bihor (sau din Germania, care au statut profesional și social asemănător familiei din Bihor), care după toate standardele stângii, afară de culoare și creștinism, ar trebui să aibă statut de victime, instanța îi condamnă la închisoare în vreme ce autoritățile școlare, presa și chiar foști miniștri ai educației aplaudă entuziast campania, ca și cum nu ar avea nici o responsabilitate pentru eșecul și mizeria școlii românești.
11. Există multe voci contrare legalizării școlii independente/acasă. Toate aceste voci scapă din vedere un lucru: că mai toate lucrurile care se tem ei că s-ar putea întâmpla în școala acasă se întâmplă deja, ca fapte reale, constatabile, documentate de presă, rapoarte oficiale și observații ale părinților și cadrelor didactice, în școala publică de azi. Tot ce se întâmplă în școala publică descompusă de reforme ajunge și acasă, se răsfrânge asupra vieții de familie. În schimb tot ce s-ar întâmpla acasă rău nu s-ar răsfrânge asupra școlii, ar rămâne izolat. Școala publică decăzută acționează ca un uriaș amplificator de probleme. Școala acasă ar privatiza răul și ar putea proteja binele. În situația în care ne aflăm acum, toți părinții inconștienți nu au influență doar asupra copiilor lor, ci asupra copiilor altora.
Legalizarea școlii independente/acasă nu ar aduce cu sine abandonul în masă al școlii publice. Legalizarea școlii acasă ar putea atrage implicarea în procesul de educare a propriilor copii a părinților superficiali și a celor serioși, a celor conștienți de sacrificiul și rigoarea impuse de acest lucru și care au și cunoștințele necesare. Implicarea părințior superficiali ar fi probabil temporară și, oricum, ar fi spre binele elevilor rămași în școala publică, elevi care s-ar putea lipsi de prețioasa influență asupra școlii a mamelor nou îmbogățite, care au citit o carte despre Teoria Inteligențelor Multiple sau urmăresc un podcast de Desvoltare Personală. Implicarea părinților serioși ar fi spre binele copiilor din familii serioase, trădați și corupți de un sistem de educație avariat și scăpat de sub control. Ar atrage, să zicem, ieșirea din sistemul școlar a copiilor de fițe și a celor cuminți. Ambele lucruri ar fi bune: cei de fițe nu i-ar mai strica și pe alții, iar cei cuminți ar avea o șansă să ajungă maturi lucizi, responsabili și competenți pentru că nu ar face parte dintre merele stricate de cele două mere putrede din căruța unei clase. Școala independentă, cu grupe mici de copii, ar putea deveni și o sursă de venit pentru profesorii care nu găsesc de lucru în sistemul de stat sau care vor altceva.
Sunt unii care spun că pentru a putea avea școală acasă trebuie să ai părinți extrem de bogați care să poată angaja copiilor tutori pentru toate materiile. De fapt, în școala publică rareori se învață la toate materiile și deseori părinții trebuie să fie foarte bogați pentru angaja meditatori la câteva materii. Copiii săraci care merg la școala publică sunt, după cum arată toate rapoartele, în urmă cu învățătura, școala nu le dă nimic pe gratis, decât laptele și cornul, oricum nu se face școală decât pe banii meditațiilor. Există excepții, desigur, dar realitatea sistemică, așa după cum o dovedește și legislația referitoare la interzicerea meditațiilor cu elevii din propriile clase, aceasta e.
Mai mult, școala publică a ajuns să zădărnicească (după cum se vede și din sentința judecătorească din Bihor) eforturile părinților care, săraci sau bogați, încearcă să-și educe copiii pornind de la o bază sănătoasă. Școala devenit un mediu nociv controlat de părinții și de copiii abuzivi care dictează regulile. Dacă profesorii, care au de partea lor legea educației și regulamentele școlare, se declară în permanență în imposibilitate de a restaura ordinea și disciplina în școală și integritatea procesului educativ, ce pot face părinții? Părinții își pot educa propriul copil care, odată trimis la școală, este lăsat de izbeliște de către școală și cadrele didactice și e supus presiunii elevilor toxici cu părinți de tip cuc sau de tip gorilă.
Poate că un părinte trebuie să fie bogat pentru a le angaja meditatori copiilor lui care fac școală acasă, dar trebuie să fie un adevărat mogul pentru cumpăra întreaga școală, bunăvoința tuturor părinților și profesorilor, astfel încât copilul lui să poate face școală fără a fi corupt moral și bulversat intelectual de practici didactice, manuale și materii haotice. Și nici un părinte atât de bogat nu e, de fapt, atât de benign. Bogăția, care ar putea fi folosită cu spor în mod particular, corupe mediul școlar atunci când este revărsată peste capul sistemului.
12. Legalizarea școlii acasă sau independente ar aduce după sine posibilitatea ca părinții să-și recapete controlul asupra propriilor copii, dacă vor. Ceea ce ar însemna o sporire a responsabilității lor, a părinților care înțeleg să nu mai delege sistemului sarcina educării copiilor lor. Cu alte cuvinte, legalizarea școlii independente/acasă ar da posibilitatea reîntemeierii unui «acasă», care se zidește prin muncă și responsabilitate, nu arendându-ți copilul școlii pentru un iluzoriu câștig de timp și confort. Școala acasă poate că are nevoie de un «acasă», dar școala publică, adică națională, are nevoie de o națiune. Națiunea este o înflorire a familiei lărgite și actuala școală publică, prin direcția ei ideologică și pedagogică, este una împotriva familiei. Pe baza acestei școli publice nu ne vom putea reconstrui niciodată un «acasă» și vom pierde, corupt și atomizat, culmea!, și sentimentul național și pe cel al familiei. La ora actuală, sistemul școlar funcționează ca un mare omogenizator întru corupție al copiilor: școala învață puțin și alandala și educă prost, atât voluntar, cu ajutorul ideologiei woke, cât și involuntar, prin intermediul acelor profesori și părinți care se comportă mercenar.
Deci toate lucrurile imaginate sau născocite împotriva școlii acasă – izolarea în fața ecranului, lipsa competiției, abuzul copiilor, proasta creștere și proasta instruire – sunt deja realități, cuantificabile și cuantificate, ale sistemului nostru public. Problema este că actuala stare de fapt și de drept nu îngăduie nici măcar părinților care ar vrea să-și crească bine copiii să facă acest lucru: pentru că legea este făcută în așa fel încât prostia și grobianismul și pornografia pot curge în toate sensurile și în toate direcțiile, dar competența și virtutea sunt izolate, sub presiune, incapabile să urce pe ramificațiile sistemului. Și nu au voie nici să se dezvolte separat, ca alternativă și competiție a sistemului.
[1] Hotărâre nr. 166/2023 din 21.12.2023, cod RJ 59733e46e (https://rejust.ro/juris/59733e46e).
[2] Vezi Proiect de dezvoltare instituțională Liceul Teoretic Nr. 1 Bratca, p. 9 (https://www.isjbihor.ro/download/pdi/PDI_BRATCA.pdf). Nesimțirea este atât de mare, încât acest Proiect, publicat pe websitul ISJ Bihor, este redactat fără diacritice, deci în limba română a pseudo-profesorului leneș și digitalizat.
[3] De altfel, tot după model german, Băsescu a cerut insistent de-a lungul anilor legalizarea prostituției în România. Cu alte cuvinte, modelul german ne cere să scoatem în afara legii școala acasă, dar să legalizăm bordelurile. . În ultimul an s-a vorbit insistent despre legalizarea drogurilor, motivată și de consumul scăpat de sub control, mai ales în rândul tinerilor. Operațiile de schimbare de sex se fac cu aprobarea și suportul financiar al statului. Dar părinții care fac școală acasă cu copiii lor sunt închiși după gratii.