Despre diferența între a preda și a te preda

Mircea PLATON

Despre diferența între a preda și a te preda

Motto: „Eforturile de educare a oamenilor au fost înlocuite

cu sloganuri despre formarea lor”

Nadejda Mandelștam

Diminuarea salariilor combinată cu creșterea normei didactice și a numărului de elevi per clasă a așezat sindicatele din sistemul de educație în coliziune directă cu Ministrul Educației, Daniel David. Sindicatele cer demisia lui David, în vreme ce David anunță noi minunății psiho-pedagogice cum ar fi: comasarea școlilor, comasarea materiilor, desfigurarea programei școlare în conformitate cu prevederile Legii Vexler transformate abuziv în unitate de măsură a valorii literare și a relevanței culturale a clasicilor – astfel, s-au auzit deja voci, și se lucrează în acest sens, care cer eliminarea din manuale sau programă a unor autori canonici cum ar fi Nichifor Crainic pe motivul opțiunilor lor politice –, impunerea unui „Cod de Conduită” în școli scris în sensul ideologiei Woke, de cel mai unsuros progresism neobolșevic posibil, Cod care să se aplice și părinților și care vine înarmat cu o linie directă către denunțuri anonime.

Jean Geoffroy (1853-1924), Oră la școala primară (1889)

Direcția în care vrea să ducă David școala românească este, fără îndoială, una suicidară. Rezistența sindicatelor este binevenită și sper să ducă la demisia lui David. Dar demisia lui David ar fi lipsită de valoare dacă nu ar fi primul pas către însănătoșirea școlii românești. Și însănătoșirea școlii românești ține de mult mai multe decât de demisia sau demiterea unui ministru. Degradarea școlii s-a făcut pe baza degradării – adică a reformării sistematice și sistemice – scopului sistemului de educație, a planurilor cadru, a programelor, a manualelor, a modalităților de predare, evaluare și promovare.

Dezastrul școlii românești pare a nu mai fi contestat de nimeni, deși nu mai departe de 2007-2023 raportorii internaționali ai Fundației Soros sau ai administrației Iohannis se felicitau pentru succesul reformei școlii din România. Acel succes a devenit peste noapte, la capătul cheltuirii a miliarde de lei, un dezastru de proporții care cere o nouă intervenție radicală, operată de data aceasta de David. David spune că nu mai face reforma de jos în sus, nu mai cere opinia cadrelor didactice pentru că ele au fost implicate în dezastrul numit „România educată” și în alte reforme anterioare. Va impune deci ideile lui din susul tehnocratic în josul proletarilor catedrei. De vină, conform susținătorilor noii reforme, ar fi profesorii, care nu-și dau silința, care nu pun suflet, care nu predau activ și digital și echitabil și incluziv și divers și altfel, astfel încât să fie totul atractiv tuturor elevilor, indiferent de nivelul lor de inteligență, cultură și bună-creștere.

De partea cealaltă, vizați de atacurile Ministerului, profesorii se apără dând vina pe David, care impune salarii „demotivante”, și pe părinți, care trimit la școală copii prost-crescuți și cu mintea stricată de ecrane și care apoi se așteaptă la miracole.

Sigur că există și profesori slabi – poate chiar destul de mulți, mai ales cei care sunt mari susținători ai digitalizării și ai lucrului în echipă la proiecte colective –, sigur că există și părinți contaminați letal de modernizarea digitală și de ascensiunea socială mai rapidă și mai radicală în epoca dezindustrializării capitaliste a României decât în epoca industrializării comuniste a României. Dar profesorii ajung să fie ținta atacurilor directe ale miniștrilor pentru că și sindicatele din educație, și miniștrii, aleg să nu vadă elefantul din mijlocul încăperii: degradarea metodelor, a mijloacelor, a instrumentelor școlii românești.

Sindicatele aleg să nu vadă acest lucru pentru că au participat din plin la această degradare. La fiecare nouă reformă, la fiecare nou pas în direcția greșită, sindicatele nu s-au opus, ci doar au negociat cerând mai mulți bani. Nu doar din salarii, ci din tot felul de surse de venit: perfecționări și mobilități (adică stagii de formare în locuri exotice din Portugalia, în Cipru sau Turcia), participare la workshop-uri stipendiate, la diverse programe îmbelșugat finanțate precum Curriculum Relevant Educație Deschisă, Școli Prietenoase în Comunități Implicate, Sunt Agent al Schimbării șamd. La orice nouă monstruozitate didactico-pedagogică a Ministerului, sindicatele nu s-au opus ferm, ci doar au vociferat cerând compensații în bani sau în natură pentru a participa la ele: la introducerea copiilor cu CES în clase, la digitalizare, la introducerea pseudo-materiilor, la înmulțirea pseudo-vacanțelor și la înlocuirea trimestrelor cu module care distrug complet continuitatea de predare-învățare și care conțin și două săptămâni de pierdere de vreme dedicate Școlii Altfel și Resetării Verzi. Atât timp cât s-au menținut normele și salariile, totul era în regulă pentru sindicate. Ba chiar ni s-a precizat, cu ocazia grevei profesorilor din 2023, că sindicatele nu au a se ocupa de calitatea educației, ci doar de drepturile salariale și de concediile, de bunăstarea adică, membrilor lor. Am scris atunci pentru a combate acest lucru, inclusiv citând din statutul USLIP, unde se făceau referiri la datoria sindicatelor de a apăra calitatea educației, datorie pe care însă nu au găsit de cuviință să și-o îndeplinească în privința descompunerii didactice și pedagogice a școlii, a distrugerii cadrului pedagogic și uneltelor didactice cu care profesorii și-ar putea face datoria. Deprofesionalizarea profesorilor nu a făcut obiectul multor frământări sau rezoluții ale sindicatelor din educație. Mai mult încă, de câte ori am încercat să arăt că membrii corpului profesoral au posibilitatea și datoria de a transmite prin scrisori colective că mersul reformei structurale și sistemice îi împiedică să își facă meseria și împinge școala românească în colaps, mi s-a atras atenția că profesorii nu se pot opune directivelor venite de la Inspectoratele Școlare Județene, că mersul școlii este dictat de sus și a te opune, chiar colectiv, este imposibil și periculos.

De aceea, mare mi-a fost mirarea când, cu ocazia noilor distrugeri operate de David, sindicatele din educație au protestat pe 29 iulie printr-un comunicat împotriva micșorării salariilor și majorării normei spunând că aceste măsuri ar duce la „scăderea drastică a calității actului educațional”, în vreme ce unii membri de sindicat le reaminteau celorlalți că se pot opune hotărârilor venite de la ISJ: „ISJ este organ de îndrumare și control și nicidecum nu poate impune o hotărâre pe care să o ia consiliului de administrație al școlii care este de fapt organul de conducere, conform legii.” Deci se poate, tovarăși! S-ar fi putut opune sindicatele și până acum, dar nu au făcut-o din motive misterioase: poate că au considerat că reformele structurale și sistemice nu distrug calitatea educației, poate au considerat că o distrug dar aveau alte priorități. Acum, pentru prima dată, și Institutul de Științe ale Educației pare a fi realizat acest lucru. Raportul pe care l-a întocmit asupra măsurilor luate de David arată că acestea atentează la calitatea educației. David a ripostat arătând că ISE a alcătuit un raport inept din punct de vedere științific. Ceea ce iarăși ne pune în fața unei dileme, de vreme ce ISE a fost unul dintre principalii generatori de reformă școlară în România: este ISE un sălaș al incompetenților? Iar dacă cei de acolo sunt competenți, de ce au tăcut până acum? Oare să fie doar salariile și mărirea normei școlare singurii factori ai scăderii calității actului educațional? Restul – masacrarea manualelor, a programelor, digitalizarea la hurtă nesprijinită pe date științifice, introducerea noilor pedagogii bazate pe lucrul în echipă la proiecte colective, comasarea elevilor cu CES și a  celor obișnuiți, drogurile, introducerea pseudo-materiilor, invazia ONGurilor în mersul școlii și a propagandei de toate felurile minoritare, înlocuirea trimestrelor cu module – să fie toate aceste indiferente bunului mers al școlii? Oare răsturnarea în acest fel a școlii – chiar având salarii mari și norma mică – nu vatămă fatal școala și societatea?

Paul Louis Martin des Amoignes (1858–1925), În clasă (1886)

*

Pentru a demonstra că da, am apelat la traducerea a două pagini din cartea unui istoric francez de origine rusă, Michel Heller, care în lucrarea La machine et les rouages. La formation de l'homme soviétique (Paris: Calmann-Levy, 1985) vorbește despre rolul jucat de reformele sistemului de educație în formarea noului om sovietic ca rotiță a sistemului, ca sclav:

„La 13 octombrie 1928, Izvestia a raportat: «În sistemul nostru de planificare științifică, una dintre cele mai importante probleme ridicate este pregătirea planificată a noilor oameni - constructorii socialismului. Comisariatul Poporului pentru Educație a înființat deja o comisie specială în acest scop, care va coordona activitatea, acum necoordonată, a institutelor și laboratoarelor pedagogice, psihologice, reflexologice, fiziologice și clinice, va combina într-un singur plan cercetările lor asupra omului în curs de dezvoltare și va îndrepta rezultatele eforturilor lor către punerea în practică în educația socialistă și cultura socialistă». Era firesc ca cel mai important obiect al «educației socialiste» să fie copilul. Vorbind la cel de-al XIII-lea Congres al Partidului (1924), Buharin a declarat: «Soarta Revoluției depinde acum de măsura în care noi, cei din generația tânără, vom fi capabili să pregătim materialul uman capabil să construiască economia socialistă a unei societăți comuniste».

Prima etapă în prelucrarea «materialului uman» a fost școala. Una dintre primele măsuri luate de guvernul sovietic a fost abolirea vechiului sistem educațional. Pentru a construi un nou sistem școlar, scria V. Lebedev-Polyansky, un înalt funcționar al Comisariatului pentru Educație, vechea școală trebuia să fie eradicată.  «Regulamentul școlii unice a muncii», o lege adoptată în noiembrie 1918, nu a fost în niciun caz mai puțin radical decât Revoluția însăși. Toate «atributele vechii școli» au fost eliminate - examene, lecții, teme, latină și uniformă școlară. Conducerea școlii a fost predată «colectivului școlar», care includea toți elevii și întregul personal al școlii, de la profesori la îngrijitor. Cuvântul «profesor» a fost abolit și înlocuit cu «lucrător școlar» sau șkrab (de la ШКОЛЬНЫЙ РАБОТНИК, «lucrător școlar»). Conducerea de zi cu zi a școlii era realizată de un «soviet școlar» care includea toți șkrab-ii și reprezentanți ai elevilor de peste doisprezece ani, ai populației muncitoare și ai departamentului de educație.

«Noua școală» a respins din start vechile metode de predare și a adoptat cele mai moderne teorii pedagogice, atât rusești, cât și străine. Cărțile filosofului american John Dewey au fost traduse în rusă în număr mare și s-au bucurat de un succes deosebit. Școala sovietică din anii 1920 a fost cea mai avansată din lume atât prin metodele sale de predare, cât și prin modul său de autoguvernare. Profesorii-revoluționari prognozau victoria completă în viitorul apropiat: «Statul este pe moarte. Ieșim din împărăția constrângerii în împărăția libertății... În conformitate cu aceasta, importanța profesiei didactice se schimbă și ea... Cunoașterea unei persoane și capacitatea de a o educa capătă o semnificație decisivă». Școala, potrivit teoreticienilor marxiști, a apărut odată cu statul și urma să dispară odată cu el. Avea să devină un loc pentru jocuri, un club. Școala urma să fie inevitabil înlocuită de Partidul Comunist, de soviete, sindicate, fabrici, adunări politice și tribunale. Autorii teoriilor pedagogice revoluționare erau convinși că cuvintele «nou» și «revoluționar» erau sinonime, că «revoluționar» era identic cu «nou» și invers.

La sfârșitul anilor 1920 au descoperit că au făcut o greșeală. Statul nu se pregătea să moară. Devenea din ce în ce mai puternic pe zi ce trecea - Stalin nu a precupețit niciun efort în această direcție. În același timp, atitudinea față de școală se schimba. În anii 1930, toate atributele «școlii feudale scolastice» au fost restaurate. Toate experimentele cu metode și programe de predare au fost declarate «deviații de stânga» și «troțkism mascat». Un semn clar al rupturii politicii de construire a «noii școli» a fost înlocuirea comisarului pentru educație Anatoli Lunacearski (care deținea funcția din noiembrie 1917) cu Andrei Bubnov, un oficial de partid care ocupase mulți ani postul de șef al Direcției Politice a Armatei Roșii.

A fost o schimbare de 180 de grade: auto-gestionarea a fost înlocuită de autoritatea exclusivă a directorului (directorului) și de «disciplina fermă»; în locul modului «colectiv» de predare (metoda «brigadă») s-au introdus cursuri, lecții și orare tradiționale. În 1934 au fost introduse programe și manuale «stabile», astfel încât în întreaga Uniune Sovietică toate școlile să predea același lucru cu aceleași manuale la un moment dat. Pentru fiecare materie a existat un manual, aprobat de Comitetul Central al Partidului. Întoarcerea de 180 de grade nu a însemnat nicio schimbare în scopul final. Atât Lunacearski cât și Bubnov erau vechi bolșevici care știau ce vor. Disputa cu privire la caracterul școlii nu s-a referit la principiu, ci la metodele și tehnica de prelucrare a materialului uman. Problema de bază a apărut din nevoia de a combina formarea omului nou cu educația sa. În primii ani de după Revoluție, școala revoluționară a fost necesară ca mijloc de a întrerupe complet legătura cu trecutul și de a distruge legăturile sociale pre-revoluționare. La un congres al lucrătorilor din educație din 1918 s-a afirmat clar și fără echivoc: «Trebuie să creăm din generația tânără o generație de comuniști. Trebuie să transformăm copiii, care sunt maleabili ca ceara, în comuniști adevărați, buni... Trebuie să-i îndepărtăm pe copii de influența grosolană a familiilor lor. Trebuie să îi preluăm și, ca să vorbim sincer, să îi naționalizăm. Din primele zile ale vieții lor vor fi sub influența sănătoasă a grădinițelor și școlilor comuniste. Acolo vor crește și vor deveni adevărați comuniști.»

Pe măsură ce sistemul sovietic a devenit mai matur, în perioada stalinistă, când noua lume a fost modelată prin forță, imaginea școlii s-a schimbat. Interesele statului și ale școlii, potrivit unui istoric sovietic, s-au contopit într-unul singur, iar ideea autonomiei școlii a căpătat un caracter contrarevoluționar. Părinții s-au schimbat, familia sovietică a luat ființă, iar statul și-a folosit serviciile pentru a ajuta la creșterea tinerei generații. Dar obiectivul a rămas același ca întotdeauna”.

*

Citind paginile de istorie a școlii sovietice ale lui Michel Heller descoperi că, de 35 de ani, în România se practică bolșevismul pedagogic în numele anticomunismului. Școala a fost pervertită exact după principiile perioadei leninist-revoluționare. Scopul a fost exact același: de a întrerupe orice legătură a elevilor cu trecutul național sau cu familia, de a trece mintea și sufletul elevilor în stăpânirea statului arondat rețelelor inter-, multi- și supra-naționale. Pentru că școala reformată a produs generații de elevi debusolați, țara nu poate sta pe propriile picioare și guvernele vor avea de acum înainte mereu pretextul crizei economice sau fiscale pentru a pune și mai apăsat jugul pe umerii cetățenilor ei, fie ei profesori sau liber-profesioniști.

Soluția nu constă în negocierea individuală sau pe categorii socio-profesionale separate a intereselor proprii. Soluția constă în revenirea la liniile de forță ale fiecărei meserii și la apărarea colectivă și ilustrarea individuală a acestor standarde care fac posibilă viața națiunii într-un stat civilizat. Ce face MEC acum este doar faza a doua a bolșevismului, în care, odată descompusă prin haos societatea, noua ordine este recompusă, rescrisă, pe bază de solidaritate mecanică, prin forța impusă din exterior. Este militarizarea decăderii, a neputinței și degenerării sociale. Nicio mărire de salariu nu va rezolva acest lucru.

Când Nicușor Dan a promis pe afișele sale electorale: „Profesori motivați de salarii decente. Educație de calitate”, decența salariilor era la fel de vagă ca motivația profesorilor și calitatea educației. S-a folosit de sloganuri. Sunt sloganurile – educație de calitate, profesori și elevi motivați șamd – care au prezidat la reforma structurală și sistemică a educației din ultimele trei decenii. Președintele le-a promis profesorilor ceea ce sistemul de educație promite prin experții săi părinților și elevilor de decenii bune: abureli. Cine își fură singur căciula de ani de zile?

În final, să remarcăm și că, în viziunea bolșevică revoluționară, destrămarea progresistă a școlii avea drept scop să ducă la dispariția statului. Cred oare sindicatele că, în condițiile în care au contribuit la destrămarea progresistă a școlii, vor găsi înțelegere și sprijin financiar la organismele supranaționale, că fondurile și mobilitățile și digitalizările și educația activă vor continua cu bani de și mai sus, de mult mai sus? E o naivitate care se va plăti scump. Sindicatele din educație ar trebui să înțeleagă că interesul lor este același cu al țării. Și că țara are nevoie de școală clasică, a cărei integritate didactică și pedagogică dă rezultate școlare și societale benefice garantate. Dacă nu predai, trebuie să te predai. Dacă nu transmiți mai departe tot ceea ce are mai bun acest neam și civilizația europeană, rămâi fără viitor.