După cum vedem, și înainte de comunism se făcea „școală activă”, dar ea era menită doar să  asigure parcurgerea etapei inițiale din procesul de construire a unor noțiuni noi: faza de intuiție – de observare a realității pe care urma apoi să se construiască noua noțiune. Profesorul se asigura astfel că fiecare elev din clasă, deși poate nu a auzit niciodată de (să zicem) cremene, vede o bucată de cremene adusă de colegul căruia i s-a încredințat acest „proiect”. În nici un caz „proiectul” nu lua locul lecției propriu-zise, în care, pe baza studierii acestor materiale (a intuirii lor), elevii învățau de la profesor ce sunt rocile sedimentare, cum se formează, unde se găsesc, la ce se folosesc. De altminteri, Ștefan Bârsănescu însuși specifică: „Cultivarea înseamnă o acțiune care tinde să realizeze o operă armonică: să dea formă desăvârșită funcțiunilor spiritului uman. Cum nu se poate aștepta ca un învățământ haotic, fără formă, să realizeze ceva armonios, rezultă că o lecție, ca formă vie a învățământului, trebuie să se desfășoare în chip ordonat, după un plan.” Acest plan nu-l poate concepe și pune în practică decât profesorul, el nu poate fi trecut în sarcina elevului sub pretextul de a-l face pe acesta mai „activ”. Și în niciun caz nu se pot justifica zecile și sutele de milioane de Euro cheltuite pe ”formarea profesională” a profesorilor în cadrul a tot felul de module psiho-pedagogice și workshopuri fastidioase, dacă tot ce urmărește acest efort este delegarea sarcinilor educative unor elevi lăsați de capul lor, naufragiați la margine de internet.