Album de familie cu strămoși uitați sau Despre „rezistența morală a omului într-adevăr civilizat”

Mircea Platon

Album de familie cu strămoși uitați

sau

Despre „rezistența morală a omului într-adevăr civilizat”

Motto: „Acuzat de liberali că ar fi îndemnat, printr-o plastică formulare («Mitraillez-moi cette canaille!»), la împușcarea demonstranților antidinastici, în martie 1871, Lahovari a replicat: „Adaug că ministerul Catargi, din care am avut însemnata onoare de a face parte, nu a împușcat niciodată pe nimeni, nici măcar canalia; dovadă că ea se află încă în viață și mai înfloritoare ca oricând”.

(Simion-Alexandru Gavriș, Conservatorism, regionalism moldovenesc și alte mofturi de secol XIX)

Literatura de specialitate referitoare la științele creierului ne explică faptul că oamenii din ziua de azi ajung dependenți de minicomputerul telefonic (așa-zisul smart phone), pentru că acesta speculează, parazitează am putea spune, unul din instinctele noastre sănătoase: acela de a ne controla mediul, de a ști ce se întâmplă în jurul nostru. E un instinct esențial pentru supraviețuire. Din păcate, avalanșa de mesaje, videoclipuri, semnalizări luminoase și sonore care vin dinspre micul aparat și infinita lume de irelevanță cuprinsă în el ne fac să abandonăm controlul realității noastre i-mediate pentru a ne dedica virtualului și realității mediate. Efectul e cel de păcănele: cine știe ce vom câștiga la următoarea tragere de manetă, la următoarea verificare a mesajelor, a like-urilor, a share-urilor? Obsedați astfel de ce am putea câștiga, pierdem controlul realității. Pe măsură ce pierdem controlul realității, devenim din ce în ce mai dependenți de ce am putea câștiga. Și aceasta din două motive: și pentru că ajungem să ne simțim mai acasă în virtual decât acasă, și pentru că pierderea controlului asupra realității i-mediate trebuie compensată cu o lovitură, cu un mare succes în virtualul căruia ne-am dedicat. În momentul în care considerăm artificialul drept natural și ne adaptăm la el cu naturalețe, ca și cum am face ceea ce au făcut și strămoșii noștri adaptându-se la mediul natural, ne prăbușim: pentru că artificialul este fabricat în cantități industriale care ne copleșesc, pentru că nu e ciclic, ci liniar, și nu ne lasă niciodată să ne adaptăm la el stăpânindu-l, ci ne impune să ne adaptăm la el servindu-l, lăsându-ne dominați de el; e, cu alte cuvinte, ceva ce ni se bagă pe gât și care, de aceea, produce oameni cu creierul lichefiat[1] și societăți disolute. Nu poți lua artificialul drept natural, nu poți confunda ceea ce e dat cu ceea ce e făcut de om, cultura cu divertismentul, ceea ce înalță prin concentrarea atenției la un lucru important cu ceea ce te coboară prin distragerea atenției înspre fleacuri mișcătoare, fără consecințe culturale și civilizaționale extrem de grave.

Din păcate, acest mecanism a fost pus în mișcare, cu aceleași rezultate, și în cazul istoriei și istoriografiei noastre: atenția a fost și acolo distrasă înspre agitațiile, răzmerițele, tiradele, sloganurile, în fine, semnalele luminoase și sonore ale agenților progresului în teritoriu. Artificialul progresist a fost mai vizibil, pentru că mai strident, decât permanențele conservatoare. E greu să ai ochi istoriografic pentru freamătul frunzei plopilor care străjuiesc drumul către conac. E mai simplu de scris despre manifeste, conspirații și roucoulades evropeniste, oricât de ridicole ar fi ele. Generează un fel de agitație care poate da impresia relevanței. Istoriografia Whig, old hat, liberală este din acest punct de vedere tovarășa de drum și moștenitoarea istoriografiei Marxiste, old guard: punând accentul pe crize și împilare, te face să te întrebi serios cum de a mai ajuns poporul român – sau orice popor – până în ziua de azi, de ce nu a dispărut de multă vreme, sub povara mizeriei seculare. Dacă totul a fost mereu în istorie atât de crunt încât a fost nevoie de luptă de clasă și de revoluții care au întors lumea pe dos, înseamnă că niciodată nu au existat condiții în care oamenii să poată propăși. Accentul pus pe necesitatea și beneficiile schimbării oricât de bezmetice, de cele mai multe ori bezmetice și imorale, acoperă permanențele care au făcut posibilă, de fapt, existența diverselor neamuri de oameni, a românilor, cazul nostru. Permanențele sunt greu de sesizat pentru că, după cum spuneam, nu fac mișcări bruște, ele asigură cadrul în care se desfășoară drama burgheză retorică și sentimentală a liberalismului. A scrie istoria permanențelor înseamnă să cobori până la istoria și antropologia culturală, până la istoria vieții cotidiene, până la continuitățile vieții liturgice, până la modurile de viață transmise prin testamente, legăminte, pietăți și „mici universuri de ordine domestică” (după cum le identifica Evelyn Waugh) care susțin orice societate.

În numele înțelegerii materialist-dialectice a istoriei, toate aceste lucruri au fost eliminate sau rescrise ca reacționare, în vreme ce în numele agendei liberale ele au fost bagatelizate și „demitizate”, adică nu tratate cu onestitatea care le vede, ci cu reducționismul care le caricaturizează și care este obsedat de cei doi centimetri de tiv descusut al rochiei (descusute pentru că a fost călcată de papucul cu trei numere mai mare al unui parvenit istoriograf care nu avea ce să caute prin preajma crinolinei).

Cartea lui Alexandru Gavriș, Conservatorism, regionalism moldovenesc și alte mofturi de secol XIX: articole din „Convorbiri literare”, are meritul că ne atrage atenția asupra unei generații de oameni politici conservatori care s-au revendicat de la toate cele pomenite mai sus, de la permanențe (în paletă mai largă sau mai restrânsă). Alexandru Gavriș știe și poate să pătrundă în universul lor, al temeliilor uitate, al strămoșilor ignorați, al conacelor care se dărâmă acoperite de grafitti-ul progresist, pentru că este un personaj ceremonios ca om, dar curios ca istoric. Pare, într-un fel, el însuși desprins din paginile foiletoanelor politice sau romanești ale mijlocului de secol al XIX-lea. Ca istoric, e reverențios, dar niciodată naiv. Din punctul meu de vedere, acesta este tipul de abordare istoriografică obiectivă – „demitizantă” cum s-ar spune astăzi – care ne lipsește: cel care se apropie cu luciditate, dar cu respect față de întreg, de limitele personajelor sale. Și personajele sunt dintre cele mai diverse, de la conservatorii moldoveni Manolache Costache Epureanu, Grigore Mihail Sturdza (cărora autorul le-a dedicat monografii) și Lascăr Catargiu (căruia autorul îi va dedica o monografie aflată în stadiu avansat de redactare), până la conservatori munteni precum Barbu Catargiu (despre care scrie cu, pentru mine, entuziasmantă feblețe) și Apostol Arsachi. Galeria completă de personaje prinse în medalionul câte unui capitol îi cuprinde pe: Constantin N. Brăiloiu, Christian Tell, Petre Mavrogheni, Ioan Emanoil Florescu, Gheorghe Costaforu, Ion Bălăceanu, Vasile Boerescu, Ion Strat, Petre P. Carp, Alexandru N. Lahovari, Grigore Costache Epureanu, Grigore Balș, Nicolae Blaremberg, Alexandru C. Catargiu. Pentru a face lucrurile și mai răvășitoare pentru lectorul progresist sau pur și simplu amnezic din punct de vedere istoric de astăzi, la cei de mai sus se adaugă un desant de ani-unioniști, separatiști și regionaliști moldavi precum Nicolae Istrati, Teodor Boldur-Lățescu sau Nicolae Ceaur-Aslan. Distribuția e completată de Candiano Popescu, Dumitru C. Moruzi, Theodor Văcărescu, D. A. Sturdza, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, domnitorii Regulamentari din Moldova și Muntenia și varii alte personaje ale epocii de deșteptare națională a românilor.

Distribuția este impresionantă, iar desfășurarea acțiunii este pe măsură, pentru că trecem prin momente cruciale ale istoriei românilor: de la mișcările revoluționare și naționale ale lui 1848, prin Unirea de la 1859, domnia lui Cuza, abdicarea lui Cuza și primele trei decenii ale domniei lui Carol I, cuprinzând proclamarea Independenței și a Regatului. Această perioadă este una de tranziție și de consolidare a schimbărilor efectuate în timpul tranziției. Este și o perioadă elegiacă, pentru că, după Primul Război Mondial, odată cu dispariția Partidului Conservator, se stinge o lume și se fac uitate luciditatea, altruismul și caracterul puse de conservatori în slujba țării. E istoria unei lumi fără posteritate, pentru că România Mare s-a scuturat de multe dintre fericitele pre-judecăți, adică certitudini legitimate istoric, și virtuți ale Regatului, adică a ceea ce Mihail Sadoveanu avea să numească nostalgic, imediat după 1918, „țara mea mică și bine întocmită”, România comunistă a trecut la lichidarea fizică a claselor sociale purtătoare ale acestor virtuți, iar România post-comunistă a asfaltat progresist până și locurile unde crescuseră asemenea buruieni și năpârci reacționare.

Puși față în față cu asemenea personaje, e ca și cum am descoperi un cufăr cu jurnale și fotografii ale unor strămoși despre care nu știm nimic, a căror existență ne-a fost ascunsă până acum. A unor strămoși uitați, desconsiderați, asasinați. Astfel, dacă Barbu Catargiu a fost ucis în 1862 în ceea ce a fost primul asasinat politic din istoria României moderne, Manolache Costache Epureanu trebuia să lupte din greu cu manipularea sfruntată a istoriei, operată de Liberali, pentru a reaminti rolul jucat de elitele boierești în deșteptarea națională a românilor. La acuzația lui I. C. Brătianu că boierii sunt niște „mandarini” „împrotivitori interesului public”, apărat doar de republicani ca Brătianu însuși, Costache a răspuns:

„D-lor, trecutul la care face aluziune onor. d. Brătianu este prea apropiat de epoca actuală. Foştii mandarini încă trăiesc, trăiesc chiar în faţa d-sale, în această Adunare; şi, prin urmare, ori de câte ori, fără a fi d-sa provocat, va găsi de cuviinţă a le arunca aceste injurii în faţă, acei mandarini vor fi gata a releva acea provocare; şi voi avea onoare a răspunde onor. d. Brătianu că a fost nedrept, nu numai pentru că acea clasă la care d-sa a făcut aluziune nu a avut acel caracter împietrit şi de exclusivism, precum sunt mandarinii chinezi, dară, din contra, a avut cuvântul său de a fi, a fost bazată pe nişte principii foarte democratice, încât s-a transformat în şirul dezvălirii istoriei naţionale totdeauna conform cu progresul timpului şi cu ideile epocii.

Găsesc şi eu, d-lor, că nu ar fi fost ocaziune acum să vă vorbesc în această chestiune, dară m-am văzut silit a aluneca pe tărâmul pe care a voit a mă atrage onor. d. Brătianu şi a face astfel şi eu o mică parte succintă din istoricul ţării; însă voi spune d-sale că, în ceea ce se atinge de trecut, istoria, mai imparţială decât d. Brătianu, recunoaşte că acea instituţiune, prin aceasta chiar că a existat secoli, a avut cuvântul său de a exista. Şi cât pentru participarea ei la evenimentele actuale, apoi reclamă şi ea acel drept, că a contribuit la toate reformele introduse în timpul modern, reclamă şi ea modesta ei parte de participare, măcar cât d. Brătianu. Dacă aşa de des şi cu pretenţiuni aşa de pompoase s-a vorbit de ʼ48, am onoare a spune d-lui Brătianu că şi eu am făcut pe ʼ48, şi am fost mai mulţi mandarini în Moldova care am făcut pe ʼ48, cum e d. N. Catargiu, d. L. Catargiu şi alţii; prin urmare, nu cred că ar fi drept ca d-sa, în faţa unei întregi naţiuni, să-şi însuşească acest drept nelegitimat şi exclusiv, acest monopol de patriotism (aplauze)” (din capitolul „Conservatorism și regionalism: Manolache Costache Epureanu despre transferarea Înaltei Curți de Casație și Justiție la Iași [1867]”).

Precizările lui Manolache Costache au, de fapt, ca miză consfințirea unei înțelegeri a istoriei noastre care face imposibilă istoriografia liberal-progresistă conform căreia boierii s-au pus în calea bunăstării românilor. Teza anti-boierească a pașoptiștilor liberali se întâlnește, de altfel, neașteptat, cu teza dreptei românești de esență eminesciană: și anume că statul român, așa cum a fost el construit în marș forțat al istoriei, este unul împotriva boierilor și țăranilor, a pământului și tradițiilor lui, adică este un stat ridicat în răspăr cu țara. Epoca istorică surprinsă de Gavriș în acest volum este exact cea în care boierii și oamenii politici conservatori încercau să-și păstreze un grad de implicare și de control în edificarea statului național român, astfel încât acest stat să nu fie o victorie a mașinăriei progresului mecanic împotriva omului real și a locului concret.

Diversitatea întreprinderilor conservatoare în acest sens este demnă de admirație. Francofili, rusofili și germanofili, boieri vechi și oameni mai noi, oameni dospiți în studii universitare și oameni copți de soarele moșiilor, diplomați sau juriști, tehnocrați sau populiști, unioniști sau separatiști, cuziști sau carliști – dar nu republicani! –, preocupați de comerțul exterior, de reorganizarea administrativă, de școală, de centralizare sau descentralizare, de construirea de drumuri și căi ferate, de modul în care sunt organizate alegerile și chiar, la fantasticul Grigore Mihail Sturdza, de tainele universului, conservatorii se dovedesc a fi oameni de concepție, capabili să vină cu soluții atent ticluite la probleme noi astfel încât cetățenii să nu sufere inutil și țesătura socială să nu fie falsificată. Conservatorii știau că formele fără fond pot da naștere la fond, că minciuna generează o realitate coruptă. Se citează mereu, într-o formă simplificată, afirmația lui John Stuart Mill conform căreia Conservatorii ar fi „the stupidest party”, dar nu se pomenește nimic despre ce spune Mill în continuare, și anume că Liberalii ar fi partidul „semidocților” („sciolism, or half-knowledge, has a tendency to Liberalism”). Mill explică faptul că nu toți Conservatorii sunt proști, ci că proștii tind să fie mai degrabă conservatori. În acest caz, istoria României ar fi una care merge de la bolânzenia rurală, la hiperactivii, bovaricii semidocți urbani. Acolo unde prostul rural stă cu vacile lui pe câmp și se duce acasă seara, când apune soarele, se trag clopotele și mugesc vacile care se cer mulse, semidoctul urban stă toată ziua cu nasul în știrile zilei, e neadormit și militant neproductiv, generând doar goluri culturale, sociale și economice. Dar are de partea lui iluzia progresului, promisiunea unui viitor mai bun bazat pe ultima descoperire a științei, tehnicii, echității sau autohipnozei. Oricum, propunerile semidocților nu au de-a face cu realitatea, ci cu visul, cu aspirația. Sunt greu de combătut pentru că iau cu asalt o lume fatalmente limitată și rânduită, în numele unui infinit de „oportunități” care le fac cu ochiul și proștilor expuși în mod nenatural la ele, și semidocților cărora le sunt afine spiritual.

Conservatorii prezentați de Alexandru Gavriș nu doar că nu proști, ci sunt dintre cei atât de inteligenți, fie că e vorba de o inteligență educată universitar, fie de una strunită moșierește, încât se supun cu greu disciplinei de partid. Au mai mult de o fărâmă de anarhie boierească în ei, sunt personalități distincte, asemenea părților de țară pe care le reprezentau. Nu e nimic generic la cei mai mulți dintre ei, nu alcătuiesc un aparat de propagandă și control (capitolele dedicate începuturilor și creșterii Junimii sub oblăduirea lui Grigore Mihail Sturdza fiind pilduitoare în acest sens și esențiale pentru înțelegerea istoriei culturale a României[2]). Tocmai de aceea au și fost atât de importanți în istoria Conservatorilor oameni precum Lascăr Catargiu și Manolache Costache Epureanu, care au știu să construiască și să mențină coaliții de guvernare care să asigure stabilitatea Principatelor Unite și mai apoi a României în momente cheie. Astfel, Gavriș ne arată că România a descoperit stabilitatea guvernamentală odată cu lunga guvernare conservatoare condusă de Lascăr Catargiu din 1871-1876, în timpul căreia s-au organizat, în 1871, alegeri de o corectitudine care, după cum remarcă autorul, l-ar fi lăsat pe I. L. Caragiale fără sursă de inspirație. Trecerea de la politica gloatelor urbane adunate sub geamurile stăpânirii, a țăranilor care vin cu jalba în proțap, și a comploturilor boierești desfășurate sub perdeaua fumului de narghilea, la politica parlamentară a partidelor politice a beneficiat din plin de energia și inteligența conservatorilor. Un lucru pe care autorul îl subliniază pe bună dreptate în varii contexte pe parcursul cărții este experiența politică Regulamentară a multor conservatori și participarea lor la momentul de renaștere națională din 1848 (vezi excelentul capitol „Erori ale tinereții: cel dintâi lider al Partidului Conservator și evenimentele anului 1848”[3]). Astfel, se cere, și autorul o face cu precizie, nuanțată și înțelegerea profesionalismului politic al elitelor politice conservatoare, și natura momentului 1848 care, ca și 1859, 1866, 1877 sau 1881 (ca să revenim la Caragiale), nu aparține în întregime elitei „roșii” și nu poate fi descifrat doar în cheie sincronistă și evropenistă. Europa la care se raportau elitele organice ale țării era una a Vechiului Regim, dominată de imperii multinaționale cu legiuiri dintre cele mai diverse și mai feudale, cu niște corpuri diplomatice și ofițerești dominate încă de nobilime, în care boierii noștri se simțeau ca acasă, fie că era vorba de Sankt Petersburg, Londra, Paris, Berlin sau Viena. Independența economică a boierilor, legăturile lor de familie, prieteniile legate în timpul studiilor la prestigioase școli particulare și universități străine, nu îi predispuneau la poziția ghiocelului cu care a ajuns să se confunde „ferma opțiune EUropeană” a celor care astăzi vorbesc despre europenitatea elitelor noastre de alaltăieri. Lucrurile se negociau la extern – și bine că se negociau, pentru că, ascultând de litera Convenției de la Paris sau a diverselor tratate care ne aveau ca obiect, nu s-ar fi făcut niciodată unirea deplină a Principatelor – iar rusofilia sau turcofilia unora dintre boierii sau oamenii noștri politici nu era doar obiect de pătimașă înfierare politică, ci și o resursă pe care oamenii epocii au știut să o exploateze în folosul țării.

Din păcate, pe cât de aprigi au fost la negociat în folosul României, pe atât de domoli au fost conservatorii moldoveni atunci când a fost vorba de negociat în folosul Moldovei, cartea arătându-ne în câteva capitole lămuritoare modul în care centralizarea administrativă a României a fost modelată de generozitatea boierească a moldavilor și de spiritul târgoveț-achizitiv valah.

Ceea ce se desprinde însă cu claritate din carte este politica de caracter pe care au dus-o marii, chiar și unii mai puțin cunoscuți, moldoveni. Ca mulți alți conservatori, din alte colțuri ale lumii, conservatorii noștri nu au făcut politică de sistem, ci de caracter, pornind de la realitatea pe care nu le stătea în caracter să o ignore. Acolo unde pentru progresiștii bovarici substanță aveau doar proiecțiile ideologice, pentru cei mai mulți dintre oamenii acestei cărți conta în primul rând starea de fapt confirmată istoric, natura lucrurilor și caracteristicile oamenilor. Fie că e vorba de proiecte referitoare la educație, la sistemul de vot, la organizarea administrativă/comunală, la deficitul bugetar, la politica externă, desprinderea de realitate și zborurile imaginației erau întotdeauna drămăluite de conservatori cu atenție la costurile și la beneficiile lor reale, pe termen lung. Iată, de exemplu, pe necunoscuții publicului larg Apostol Arsachi și Constantin N. Brăiloiu care, ne spune Gavriș: „Au făcut parte din grupul de conservatori din jurul lui Barbu Catargiu, care a dominat viața parlamentară munteană și, în oarecare măsură, viața politică românească din acei ani. Tot ei au fost printre primii autori români care au expus, în pamflete, discursuri parlamentare sau articole de ziar, o doctrină conservatoare coerentă, fie că a fost vorba despre problema proprietății moșiilor («chestiunea agrară»), de aceea a dreptului de vot sau de atitudinea față de Biserica Ortodoxă”. Cât de relevant e ce spuneau ei putem judeca și singuri citind că Brăiloiu, într-un discurs din 1861, făcând trimitere la bibliografie franceză, atrăgea atenția că „votul universal era asociat centralizării puterii politice într-un parlament unicameral (așa cum procedase Adunarea Constituantă din Franța, în 1789): cele două tendințe periclitau libertatea individuală – obiect principal al politicii moderne” (în capitolul „Conservatorismul românesc și Franța: Apostol Arsachi și Constantin N. Brăiloiu”).

Departe de a-și urmări miop doar propriile interese, conservatorii stăpânitori ai pământului acționau ca proteguitori ai moșiei și ai locuitorilor ei. De aici, și cele mai multe dintre replicile sau ideile lor memorabile, ieșite nu din spirit de calambur de cafenea, ci din acuta conștiință a limitelor omului și rânduielii locului. Spre exemplu, conservatorii nu și-ar fi permis, asemeni „roșiilor”, o „republică la Ploiești” din simplă francofilie; ridicolul episod fiind deseori pomenit ca exemplu al farsei politice românești în general nu, așa cum a fost, al farsei politice izvorâte din sincronismul retardatar al unor veșnici Rică Venturiano (capitolul „O revoluție «monarhistă» pusă la cale de un foarte confuz republican: Ploiești, august 1870” e una dintre cele mai savuroase bombonuri ale acestei cutii cu zaharicale de secol XIX; nu mai puțin înviorător este capitolul despre ziarul conservator Viitorul și gazeta liberală Trecutul, apărute în 1861 la Iași).

Iată, de exemplu, ce cerea „Petiția de la Iași”, un program de revizuire contrarevoluționară a Constituției de la 1866 conceput de Grigore Mihail Sturdza. Sturdza respingea „faimoasa trilogie” sanchilotă „libertate, egalitate, fraternitate” în favoarea unei orânduiri politice bazate pe libertate și dreptate:

„Oricare societate civilizată, pentru a trăi, are neapărată trebuință mai întâi de toate de două lucruri: de libertate, căci fără ea nu se poate dezvolta, și de dreptate, căci fără ea se dizolvă. Egalitatea este o ramură a dreptății, de aceea ea este bună numai întru cât este dreaptă, precum egalitatea înaintea legii; îndată însă ce este nedreaptă, este rea. Astfel este nedrept ca cel ce nu are nimica să voteze impozite pe spinarea aceluia care are ceva, și de aceea această egalitate este rea. Așadar nu ne trebuie faimoasa trilogie revoluționară: libertatea, egalitatea și fraternitatea, cu atât mai vârtos că atunci când s-a proclamat fraternitatea, s-au făcut despuierile cele mai nerușinate și măcelurile cele mai crunte; ci ne trebuie mai presus de toate libertatea și dreptatea. Acolo unde dreptatea nu există, libertatea degenerează în licență. Acesta este cazul la noi”.

În consecință, Sturdza cerea o reformă a sistemului judiciar rezumată de Gavriș după cum urmează:

„Grigore Sturdza propunea, mai întâi, o rigoare sporită față de publiciștii «licențioși». «Injuriile personale, defăimările, calomniile și batjocurile făcute prin presă» aveau să fie judecate, pe viitor, de tribunalele corecționale, și nu de jurați, mult prea indulgenți, în opinia autorului, cu acest tip de delicte. Delapidările de bani publici de către funcționari urmau să fie scoase, de asemenea, din competența curților cu juri și trimise spre judecare Înaltei Curți de Casație și Justiție. Aceste restricții ar fi trebuit completate printr-o măsură și mai radicală: suspendarea temporară a funcționării instituției juriului. În sfârșit, reforma justiției avea să includă reintroducerea pedepsei cu moartea pentru asasinat” (în capitolul, „Când moldovenii au vrut să schimbe Constituția”).

Când ne uităm la Parlamentul României de azi, aflat la nadirul încrederii populației României, și la realizările lui și le comparăm cu cele ale generației care a prezidat peste destinele României atunci când am obținut Independența, poate ar fi bine să învețe copiii la școală și acest lucru, precizat de autor:

„Înrudirile au rămas recomandări valoroase pentru cei care alegeau cariera politică: numele, sistemul moștenit de relații, educația au contribuit, în continuare, la ascensiunea miniștrilor, parlamentarilor, dar și a simplilor potentați locali. În același timp însă, relevanța relațiilor familiale nu trebuie supraestimată: rude apropiate au adoptat, adesea, poziții diametral opuse, pe întreaga durată a carierei lor sau în contexte anume. Situația din timpul guvernării lui Lascăr Catargiu din anii 1871-1876 este, consider eu, un exemplu potrivit.

Importanța apartenenței familiale reiese, în primul rând, din însăși structura Camerei Deputaților, în ambele legislaturi ale guvernării conservatoare (1871-1875 și 1875-1876). Cea dintâi Cameră aleasă sub administrația lui Lascăr Catargiu avea astfel pe băncile ei șapte reprezentanți ai familiei Ghica (patru din Moldova și trei din Valahia), cinci ai familiilor Sturdza și Catargiu, patru ai familiei Costache, câte trei din familiile Rosetti, Kretzulescu, Greceanu și Lahovary. Alte neamuri (Balș, Florescu, Gane, Golescu, Manu, Moruzi, Mavrocordat, Mavrogheni, Văcărescu și Ventura) au dat câte doi deputați. Cincizeci și trei de deputați (mai bine de un sfert din totalul celor aleși pe durata legislaturii) proveneau, așadar, din familiile enumerate mai sus.

În legislatura 1875-1876, întâlnim câte șapte reprezentanți ai familiilor Ghica și Rosetti, trei sau patru Cantacuzini, trei membri ai neamurilor Catargiu, Sturdza, Balș, Iamandi, Manu și Ghermani și câte doi purtători ai numelor Brătianu, Moruzi, Canano, Vlădoianu, Boerescu, Lahovary, Jianu, Cornea, Vârnav sau Greceanu. Așadar, cincizeci și cinci sau cincizeci și șase de deputați, dintr-un număr total de aproximativ o sută optzeci și patru, erau purtători ai numelor amintite mai sus. Cum aproape toate familiile menționate, pentru ambele legislaturi, aparțineau vechii aristocrații a Moldovei și Valahiei, se poate lesne constata importanța politică pe care o parte dintre neamurile boierești o păstrau, încă, la începutul deceniului al optulea, la mai bine de zece ani după desființarea rangurilor și privilegiilor” (din capitolul „Despre familie și limitele ei: legături de rudenie în timpul „marii guvernări conservatoare” din 1871-1876”).

Nu scriu acest lucru pentru a spune că oamenii de azi nu pot face nimic dacă nu sunt boieri, ci pentru a sugera că oamenii de azi nu fac mare lucru tocmai pentru că nu știu ce au făcut înaintașii lor: ignoranța îndeamnă la indolență autosatisfăcută.

Și programul Conservator de la 1880, compus de Manolache Costache Epureanu, apăra interesul național în moduri atât de presciente încât ne par cu desăvârșire străine și imposibile până astăzi. Inaderența la realitatea națională a creat un context în care conservatorii nu pot fi profeți în țara lor pentru că viitorul rămâne apanajul vracilor ghicitori din cortul liberal. Iată, în succinta prezentare a lui Gavriș, liniile de forță ale programului:

„Documentul se deschidea printr-o scurtă referire la provocările și oportunitățile independenței («pericolele ce poate cuprinde noua noastră situațiune internațională și [...] foloasele ce ni le poate da»). Manolache Costache trecea apoi la analiza situației interne a țării, începând-o într-o manieră tentantă, desigur, pentru un fost ministru de Finanțe (atât în guvernarea din Moldova, cât și în cea din Țara Românească): situația bugetului de stat. Neajunsurile constatate din acest punct de vedere nu erau explicate însă prin simple decizii financiare ale celor aflați la putere, ci printr-un întreg sistem de înțelegere a guvernării. În loc să perceapă «conducerea intereselor generale» ca pe «o știință», fundamentată pe «conservarea individualității naționale și conformarea legilor organice cu gradul de cultură și cu mijloacele de producțiune ale fiecărui popor», liberalii preferaseră «teorii abstracte de cosmopolitism», care se dovediseră «vătămătoare chiar în țările luminate și puternice de unde s-au luat», «fraza goală», «formele exterioare ale libertăților publice», «etichetele instituțiunilor progresului».

În asemenea condiții, instituțiile moderne, deși «folositoare», în principiu, se transformau într-o simplă «sarcină bugetară», iar «libertățile publice» deveneau monopolul unei elite de «oameni luminați», rămânând, pentru «clasele de jos», o simplă «armă de exploatare» ori un «mijloc de ațâțări și discordie între proprietari și muncitori». «Poporul» fusese abandonat «fără protecțiune în prada exploatatorilor de pretutindeni și în fața concurenței elementelor străine». Rezultatele fuseseră, pe de o parte, «deznaționalizarea», iar pe de alta, declinul economic, sărăcirea «meseriașilor», ca și a țăranilor.

Liderul conservator continua prin expunerea unor principii generale de guvernare. În politica externă ar fi fost, astfel, oportună «o politică modestă și chiar respectuoasă către toate puterile, dar demnă și stăruitoare, care exclude orice vederi ambițioase, orice visuri aventuroase, și ne scutește de umilințe» – o pledoarie explicită în favoarea neutralității. Pe plan intern, «abstracțiunilor umanitare» le era opusă «ideea desvoltării istorice a individualității noastre naționale». Reformele instituționale erau combătute prin ideea «consolidării» instituțiilor existente. Influența «maselor neculte și neconștiente» și a «elementelor parazite și tulburătoare ale societății» urma să fie neutralizată prin respectul față de principiile constituției, «care fundează edificiul politic mai ales pe clasele avute și luminate și pe elementele muncitoare și liniștite, adică pe rațiune». În sfârșit, în locul «mobilității instituțiunii și persoanelor, prin care partidul liberal a crezut adesea că va realiza progresul», Manolache Costache propunea «stabilitatea instituțiunilor și a personalului și progresul măsurat dar continuu».

Încercând să dea, în final, o direcție mai concretă programului, politicianul cerea aplicarea principiului instrucțiunii (primare) obligatorii; apărarea «claselor de jos» împotriva «exploatatorilor», dar și a «propriei lor neprevederi» și încurajarea «armoniei» între marii proprietari funciari și săteni; protejarea, «prin legi speciale» a micii proprietăți țărănești; combaterea cămătăriei prin aplicarea, din nou, a vechilor «măsuri legislative care o stăvileau»; simplificarea administrației și înființarea unei «instanțe ferite de fluctuațiunile politice» care să combată eficient «arbitrariul și excesul de putere». Politica militară, dar și «îmbunătățirile» din alte ramuri urmau să fie prudente, «în raport [...] cu mijloacele țării», iar obligațiile financiare ale statului urmau să fie respectate cu strictețe” (din capitolul „Programul Partidului Conservator din 1880: reflecții, note de lectură”).

Legătura dintre deficitul bugetar și multiplicarea cuvintelor și instituțiilor fără acoperire în realitate, înhămarea poporului la carul triumfal al acestor instituții născute din sloganuri păguboase, diminuarea până la marginile beznei a flăcării conștiinței și libertăților publice ca urmare a acestui deficit financiar care era de fapt un deficit de conștiință, deznaționalizarea și deprofesionalizarea, înmulțirea elementelor parazitare în blana corpului politic, criza sistemului de educație și a micii proprietăți (mică proprietate pe care o vedem apărată în vajnică manieră legitimistă și de Petre P. Carp[4]), dezideratul unei politici externe de respect față de marile puteri, dar de urmărire a interesului național, toate sunt constatări, direcții și elemente ale unui program politic național de cursă lungă. Mai puțin posibil astăzi decât ieri. Fac această precizare pentru cei care dau o mână de ajutor bagatelizării istoriei prin observația: „și ieri, ca și azi/așa a fost întotdeauna/și atunci...”. Ieri, spre deosebire de azi, un Manolache Costache Epureanu știa ce filtre conceptuale să folosească pentru a-și înțelege prezentul. Nu asemănarea dintre prezent și trecut ne interesează aici. Și de ce m-ar interesa, într-o societate postulată pe schimbare, pe reformă structurală, sistemică și continuă, pe esențialism prezentist închis în formula „așa e acum, trebuie să ne adaptăm” sau „copiii de azi sunt altfel” față de părinții lor – cu alte cuvinte de ce m-ar interesa presupusele continuități de moravuri naționale peste un secol, într-un context în care mi se subliniază mereu cât de radicală este ruptura antropologică dintre cei născuți în 1970 și cei născuți în 1990. Politica progresistă, de inventare a unei continuități de păcate și de negare a necesității și a mijloacelor transmiterii de virtuți este una care trebuie pur și simplu denunțată la orice pas până la eradicare. Revenind, nu mă interesează în pasajul de mai sus presupusa continuitate dintre păcatele de ieri și cele de azi, ci diferența specifică dintre omul politic de ieri și gorila politică de azi: și anume faptul că omul politic de ieri avea conceptele cu ajutorul cărora putea să-și înțeleagă prezentul și să-și lumineze viitorul. Concepte croite de oameni mai sensibili și mai lucizi pe care am putea să le folosim și noi pentru a ne înțelege exact latitudinea politică și longitudinea morală, adică poziția noastră pe harta realității pe care altminteri o ignorăm (la dreapta) sau o halucinăm de zor (la stânga). Altminteri progresul este doar un progres al abrutizării, o înrăutățire a pietrificării noastre intelectuale și sufletești. Sau, cum frumos spunea Grigore Costache Epureanu combătând asaltul reformator, „învăpăierea înnoirilor” nu poate duce decât la instaurarea „despotismului”. Manolache Costache Epureanu punea la temelia unui regim constituțional care garantează libertatea „rezistența morală a omului într-adevăr civilizat”, singura capabilă să facă față tendințelor absolutiste ale unui executiv care are mijloacele și puterea de a corupe puterile legislativă și judecătorească și chiar alegătorii:

„Ei bine, care este baza fundamentală a regimului constituţional? De ne-am da bine seama de aceasta, noi nu ar trebui să ne preocupăm la facerea acestei legi de popularitate, care ne-ar face să căutăm a avea un număr cât se poate mai mare de alegători. Ce voim, d-lor, să dobândim noi prin regimul constituţional? Negreşit că un control în contra puterii executive. Eu din experienţă vă spun, d-lor, că neatârnarea creşte din concursul unor oameni ce se ridică peste sfera oamenilor de rând, atunci aceşti oameni exercită o putere morală, putere care rezistă unei puteri absolute; şi această rezistenţă eu o numesc o rezistenţă morală a omului într-adevăr civilizat. Când aceasta nu există, apoi rezistenţa care înfăţişează mai multe garanţii este aceea care reprezintă o poziţiune, o avere; şi cu cât am văzut condiţiunile de alegători că au fost în România mai îngreuiate, mai mari, cu atât şi rezistenţa, puterea morală a colegiilor a fost mai mare. Aţi protestat în contra micului număr de alegători ce ni se dădea prin Convenţiune[5], pentru că un colegiu nu se compunea mai mult decât de 20 sau 30 de alegători; dară care era rezultatul acelor alegeri? Acele colegiuri, d-lor, erau ca o cetate care rezista puterii executive; guvernul dizolva Adunarea şi ele trămiteau de deputaţi tot pe deputaţii vechi. Aceasta, d-lor, v-o spun din experienţă, am fost ministru pe atunci (ilaritate).

Iară când a venit ca censul să fie mai larg, când au fost mai mulţi alegători, atunci prefecţii alegeau pe cine voiau, făceau ce le plăcea; aceasta iară din experienţă v-o spun (ilaritate, bravo!). Apoi pe cine voim noi să măgulim când cerem ca să se dea sufragiul universal, când necontenit vorbim în numele poporului? D-lor, nu mai putem măguli pe nimeni cu asemini cuvinte, pe nimeni, nici chiar pe locuitorii de la ţară nu-i mai putem înşela cu asemenea cuvinte” (în capitolul „Nuanțele unui elitist de demult: Manolache Costache Epureanu despre dreptul de vot [1866]”).

Lascăr Catargiu practică și el un reacționarism fățiș care lovește în progresismul fățarnic în numele realității celei mai la îndemână, observabile. Nefiind un erudit, el nu apelează la exemple livrești din negura veacurilor și colbul bibliotecilor, ci la memoria vie, a lui, a celor care au trăit odată cu el. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, poate că pericolul pus de reconstrucția mediatică a istoriei recente era mai mic decât azi, când disproporția dintre memoria omului și capacitatea augmentată cibernetic a unui uriaș aparat de propagandă și control de a scrie, rescrie și inventa trecuturi și scenarii istorice contrafactuale este cu adevărat distopică. Totuși, și atunci îți trebuia curaj pentru a opune bonjuriștilor eterni și progresului lor de tergal cadrilat stofa uni a memoriei tale conservatoare:

„D-lor, la noi alegerile de la început au istoricul lor. Înainte, când după Regulament era Obșteasca Adunare, părinții noștri, bătrânii țării, alegeau pe deputați, se adunau cu toții și căutau care era omul cel mai cu frica lui Dumnezeu, mai onest, chiar fără să fie între ei acel om, îl alegeau și-l trimiteau în Cameră. Pe urmă a venit sistemul civilizațiunii la noi, și au început luptele acestea între partide. Vă mărturisesc că până a început aplicarea legii Convențiunii de la Paris, eu n-am auzit în țara noastră de roșii, albi, albaștri, galbeni, etc., toți erau români și fiecare căuta să-și facă datoria către țară, fără preocupare de partid, căci partide nici nu erau. Acum însă lucrurile s-au schimbat, în aceea numai că am voit și noi a ne decora cu numele partizilor din alte țări” (fragment de discurs din 1875, citat în capitolul „«Doctrina» unui politician fără doctrină: câte ceva despre Lascăr Catargiu și opiniile sale politice”).

Lascăr Catargiu atrage atenția și asupra contrastului dintre libertatea ca stare de fapt a lipsei de constrângere și libertatea ca drept garantat prin lege:

„D-lor, de când este țara noastră, nu am avut până acum nici o lege anume de libertate, și cu toate acestea libertatea am avut-o. Nicăieri nu au fost înscrise libertățile noastre, și le-am avut.

O voce: Unii le-au avut.

D. președinte al consiliului: Toți, d-lor, le-au avut. Să mergem la țară, d-lor, și să întrebăm pe aceia la cari d. Ionescu face aluziune și veți vedea că vă vor spune că mai bine eram atunci”. Schimbul de replici e din 1872, dar în 1875 Catargiu insistă: „D-lor, românii, fără să fi avut legi liberale, au avut totdeauna libertate, și nu-și pun ei capul în jug așa de lesne”. 

Cu altă ocazie, preciza:

„D-lor, originea răului, după mine, vine de acolo că noi, în dorința de a organiza această țară, ne-am dus și am copiat legile franceze, belgiene, elvețiene, etc., și le-am publicat în Monitor, fără ca acele legi să fie votate de Cameră, și fără ca să se facă vreun studiu prealabil pentru a le adapta la moravurile și starea noastră. Astfel s-au promulgat toate legile noastre; codul civil, criminal, procedura penală, și astăzi venim necontenit prin proiecte de legi, și vă rugăm să mai revenim la cele vechi. D-lor, eu am servit și sub legile vechi și sub cele noi, și vă declar că mai bine s-a administrat țara atunci, în vreme ce, cu introducerea noilor legi, s-au adus felurite formalități cari nu știm de unde le-a adus, și astfel s-a corupt societatea de sus până jos” (în capitolul „«Doctrina» unui politician fără doctrină: câte ceva despre Lascăr Catargiu și opiniile sale politice”).

Ceea ce ar merita discutat și nuanțat aici este paradoxalul optimism antropologic conservator opus nevroticei mizantropii liberale, care are mai multă încredere în texte de lege decât în oameni. E, probabil, contrastul dintre legea pământului și legea din cărți, dintre omul care trăiește supus rânduielii imuabile a ciclurilor naturale și omul care, desprins de acestea, pretinde a se autoregula. Gavriș punctează:

„Într-o manieră tipic conservatoare, politicianul plasa, astfel, libertatea într-un raport de dependență față de practicile sociale și politice, mai degrabă decât de legislația perisabilă (și, ar trebui adăugat, atât de puțin asimilată în conștiința publică). O societate capabilă de un asemenea exercițiu spontan al libertății era descrisă, în mod firesc, ca o lume aproape ideală, lipsită de acces la perfecțiune doar de «turburătorii» accidentali, din afara sau din interiorul său. În intervenția sus-amintită, din ianuarie 1872, Catargiu afirma:

«Ei bine, d-lor, credeți-mă că țara noastră, cu un popor așa de blând ca al nostru, dacă nu ar fi oameni de aceștia străini [asemenea unui fost participant la comuna din Paris pe care ministrul tocmai îl expulzase] și nu ar fi câțiva amatori de domnie, ar fi țara cea mai binecuvântată din lume». Același optimism față de concetățenii săi îl manifesta omul politic în ianuarie 1875, referindu-se, de această dată, nu la propensiunea lor pentru libertate, ci la patriotismul lor: «Oricare ar fi luptele dintre partide, suntem toți români și eu nu crez pe nici un român capabil de a-și vinde țara, și chiar dacă ar voi să o vânză nu-l vor lăsa ceilalți». Dacă Lascăr Catargiu idealiza istoria ori moralitatea românilor, el se arăta, pe de altă parte, foarte realist în ceea ce privea competența lor tehnică ori administrativă și situația economică a țării” (citat în capitolul „«Doctrina» unui politician fără doctrină: câte ceva despre Lascăr Catargiu și opiniile sale politice”).

Așadar, optimismul antropologic merge mână în mână cu suspiciunea în privința instituțiilor pentru că nu vrei ca oamenii pe care îi iubești și pe care îi știi buni să sufere sub povara unor instituții abuzive sau să fie pervertiți și înrăiți de agresiuni din partea unor noi, de nivelul miilor, prevederi asupra altminteri pașnicei și netulburatei lor existențe. Din contra, optimismul liberal în privința instituțiilor merge mână în mănă cu pesimismul antropologic, cu suspiciunea în privința oamenilor care își târâie pașii și se dedau evaziunilor culturale, politice, ideolgice, de tot felul: noile instituții cer întotdeauna noi legi care cer noi instituții care să vegheze la aplicarea lor astfel încât oamenii să fie siliți să se supună lor. Să nu rămână cumva în urmă în marșul neabătut al progresului. De altfel, toată literatura moldovenească sămănătorist-tradiționalistă, disprețuită de critica literară sincronist-valahă pentru „pășunismul” ei, este, de fapt, o expresie exact a acestei duioșii față de om și vietăți, și probabil că ocultarea ei are și rezultatul că întărește aerul bătrânicios, decrepit și mizantropic al vieții culturale „roșii” a României de după Primul Război Mondial. Liberalii au întotdeauna pretenția că reprezintă universalul în desfășurare în fața particularului static conservator, interesul general în fața interesului izolaționist reacționar. Dar acest universal liberal este o coaliție mecanică de nișe minoritare sincrone, care urmăresc doar să stârpească tradiția, continuitatea și consensul cofirmat istoric.

Până la urmă, Lascăr Catargiu încearcă să apere un regim patriarhal care să protejeze omul mic de spoliațiunile moderne ale fiscului sprijinit pe legi ale organizării administrative neconforme cu starea de fapt socială și demografică:

„Dară să vedem, domnilor, ce rău se face cu introducerea aceasta? Care este interesul cel mare al țării, decât să fie controlul cel mai sever care se poate; socotește d-sa că, după o aplicațiune de 10 ani a legii comunale a fost vreun control? Nu a fost, d-lor, și din aceasta a venit tot răul, toată nenorocirea ce a căzut mai ales pe locuitorii rurali a venit din legea aceea, pentru că s-a alungat controlul proprietarilor cari au cârmuit pot zice comunele rurale până la legea aceasta de la 64, care au ținut o administrațiune, și a fost un control sever unde nu se dezbrăca nimeni, unde bisericele erau bine ținute – iau martori pe prea sfințiile lor, capii Bisericei noastre – cum erau ținute bisericele înainte de 64 și cum sunt astăzi (aplauze); nu sunt nici preoții chiar plătiți pe la sate – ni se zice că de ce nu sunt preoți – apoi nu sunt pentru că nu-i plătește nimeni; e silit preotul să fugă din sat, pentru că nu le plătește aceea ce se cuvine.

Ia să vedem, să venim la școli; statul plătește profesori, dară vedeți cum sunt școalele, nu sunt case, nu este nimic, cel puțin înaintea legii de la 64 câte școli erau, erau întreținute bine și erau sub privegherea proprietarilor.

Să vedem, d-lor, ce uz au făcut comunele în vreme de 10 ani cu administrațiunea comunei. Știți că, de la 64 și până mai acum 2, 3 ani nici o comună nu a dat socoteală, s-au perceput o mulțime de dări și s-au luat de unii și de alții, nimeni nu a dat socoteală și nu se știe nimic; astăzi avem 60 mii de conturi despre cari nu se poate da nici o seamă.

D-lor, în legea de față, puteți vedea ce control se pune în comparațiune cu aceea care a fost și vedeți cum au să fie comunele pe viitor și cum au fost până acum.[...]

Punând, d-lor, pe locuitori în legătura care a fost mai înainte cu proprietarii le faceți un bine, mai bine decât astăzi, mai cu seamă astăzi când ne vin străinii cu miile de peste hotar și muncesc aci; iau banii din țară și trec cu dânșii peste hotar, căci proprietarii nu vor mai da locuitorilor de muncă dacă nu vor executa la timp tocmelile, străinii atunci s-or îmbogăți și ai noștri vor muri de foame (aplauze).

D-lor, să vedem cum era administrația și cum erau înflorite satele noastre înaintea legii de la 1864 și cum a ajuns acum, în orice sat când se ducea cineva înainte de 1864 i se umplea inima de bucurie, căci vedea turme de vite ale locuitorilor, și bisericele bine întreținute, acum n-a mai rămas nici a patra parte din vite, de unde vine aceasta? Din cauza administrațiunii comunale, și iată cum: veneau în sate perceptorii, veneau cei însărcinați cu strângerea dărilor comunale și au luat bani de la oameni fără a le da chitanțe tipărite, apoi au împlinit de două-trei ori aceleași dări, și cei ce n-au avut și-au vândut vitele și locuitorii au ajuns în sărăcie; am înaintat la Cameră un proiect de lege, și pe care am să vi-l cer și d-voastră să-l votați, ca toate rămășițele cari sunt până la 1870 să se ierte, că s-au împlinit de la locuitori de două-trei ori și la toate primarul a fost amestecat și a practicat asemenea lucru și a sărăcit pe locuitori (aplauze).

D-lor senatori, după experiența care am (sic!) de mai mulți ani în administrațiune, după cele ce am văzut însumi în inspecțiunile ce am făcut de trei ani în toată țara, m-am convins că cu administrațiunea actuală nu mai pot merge comunele, se pierd locuitorii cu totul” („Conservatorul care nu și-a cerut iertare: Lascăr Catargiu despre «lumea de odinioară» și «vremurile noi»”).

În final, voi cita din portretul pe care i-l face N. Iorga lui Lascăr Catargi ca reprezentant al unei lumi:

„I se zicea și Lascăr Catargiu, dar el era «cuconu Lascăr». Învățase și el, dar nu prea. Nu cetia. N-a scris niciodată. N-avea nici un talent de vorbă. Dar avea, într-o lume care umbla cu pălăria ca să prindă stelele din cer și găsea adesea supt pălărie ce se află pe pământ în marginea drumului, avea, prin urmare, un talent mai puțin: o facultate, am nemeri mai bine zicând: un simț, un instinct, acela de a ști ce se poate. Căuta și nemerea «dacă se poate bre omule». [C. A.] Rosetti, pentru care trebue să fi avut cea mai mare lipsă de prețuire, zicea: «Voiește și vei putea». Frumoasă maximă franceză! Acestălalt însă, moldoveanul, de moda cea mai veche, și astăzi, mai rară zicea: «Se poate? Voiește». Dar numai dacă se poate. Căci era gospodar înainte de toate, om al pământului și al casei sale, cu cerdacul său, cu ogorul său, cu bătrâna sa, care uite a plecat și ea tocmai în această zi a gloriei lui ca să-i ducă, parcă, vești de pe lumea aceasta, a oamenilor zăpăciți” (din capitolul „Portrete dezbinate ale unui simbol conservator: Gheorghe Panu, Nicolae Iorga și Radu Rosetti despre Lascăr Catargiu”).

Miza acestor admirabile miniaturi istoriografice scrise cu vervă literară și cu discernământ antrenat și ascuțit de familiaritatea cu sursele documentare și cu bibliografia de specialitate este mai larga punere în circulație a unor personaje esențiale trecute cu vederea, conștientizarea versantului conservator al României fără de care istoria noastră nu rămâne decât un munte vopsit pe o planșă de carton ieftin, decor de teatru de bâlci.

[1] Vezi Martin Jan Stransky, The Rise and Fall of the Human Mind (2025).

[2] „Succesul junimiștilor a rezultat dintr-o lungă pregătire și dintr-o (poate nu îndeajuns de subliniată) continuitate cu generațiile anterioare de conservatori moldoveni”, conchide rodnic pentru cercetările ulterioare (presupunând că va mai interesa pe cineva istoria României) Alexandru Gavriș.

[3] Capitolul se încheie cu această cadență istoriografică de mare efect evocator: „Întâmplările din 1848-1849 rămân, în biografia lui Manolache Costache Epureanu, un „vis al unei nopți de vară” inedit și spectaculos (din martie 1848 până în ianuarie 1849, el a fost nu doar prezent, ci și activ din punct de vedere politic în cel puțin opt orașe din patru state diferite). Vremelnica formă revoluționară și rătăcitoare a lăsat apoi locul boierului pragmatic și iubitor de stabilitate, care și-a pus, nu în mică măsură, amprenta asupra vieții politice din vremea domniilor lui Cuza și Carol I.”

[4] În capitolul „Un boier populist: Petre P. Carp (1837-1919)”, Carp se dovedește a fi un adevărat conservator organicist, nu doar un conservator fiscal, pentru că, pentru el, societatea văzută în continuitatea ei, deci imposibil de cuantificat de vreme ce e vorba de tradiția care îi înglobează și pe cei duși, și pe cei ce vor să vină, nu doar șeptelul uman evaluat cu instrumente cantitative de managerii (neo)liberali, este mai importantă decât logica financiară.

[5] Convenția de la Paris, din 1858, care a pus bazele unui sistem electoral foarte restrictiv.