Mircea Platon
Mircea Miclea și Antișcoala Ardeleană
Pe 7 noiembrie, în cadrul unui interviu cu dl. Mircea Miclea, fost ministru al Educației şi Cercetării din România (2004-2005), actualmente șef al catedrei de Psihologie a Facultății de Psihologie şi Ştiinţe ale Educației de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, dl. Florentin Țuca l-a întrebat pe dl. Miclea care ar fi cele trei atuuri și cele trei grave defecte ale actualului sistem de educație din România.
Cele trei atuuri ale sistemului actual? Dl. Miclea răspunde (min 12:14):
1. ”Sistemul actual este suficient de deschis, îți poate permite mult mai multe opțiuni educaționale decât înainte, de exemplu poți să mergi la școli private, atunci, înainte, nu puteai să mergi la școli private, nici măcar în 1990, deci a apărut sistemul privat de educație – acesta este un atu al întregului sistem.”
2. ”Este un sistem sincronizat cu sistemul de învățământ occidental din punct de vedere al organizării; vă reamintesc că în 2005 cu pumnul în masă am făcut trecerea la sistemul Bologna pentru că altfel opoziția rectorilor era totală și abia din 2005 sistemul nostru funcționează exact după organizarea occidentală […] Acesta este un atu faptul că sistemul de învățământ este deschis și are o organizare compatibilă cu alte sisteme, ceea ce permite mobilitatea studenților, mobilitatea forței de muncă. Cred că ăsta ar fi al doilea atu.”
3. ”Al treilea atu cred că este tehnologia, este mult mai multă tehnologie disponibilă în momentul de față: să ne uităm la tehnologiile digitale, accesibilitatea tehnologiei digitale acum, și a tehnologiei în general, față de cum era în ʼ90 sau cum era în 1980. Acestea sunt cele trei atuuri.”
Cele trei defecte grave? Dl. Miclea le identifică (min. 14:24):
1. ”Unu: excesiva politizare, care face ca forța de muncă managerială să fie extrem de fluctuantă, adică ești director în condițiile în care este partidul tău la putere, după care nu mai ești director dacă vine un alt partid, prin urmare nu-ți poți pune în aplicare un program managerial à la longue, și atuncea dintr-o dată dezvoltarea școlii este sincopată, tu însuți ca director ai o nesiguranță, nu știi câtă vreme vei rămâne pe poziția pe care o ai și atuncea nu ești dispus să faci mișcări substanțiale și reforme substanțiale în unitatea ta de învățământ.”
2. ”A doua tară este că sistemul a devenit mult mai permisiv decât era înainte, toată lumea ia note mari și în felul acesta noi creăm iluzia cunoașterii, adică le dăm iluzia elevilor și din păcate și studenților că știu mult mai mult decât efectiv știu […] Dacă eu iau notă mare pentru că reproduc zece propoziții pe care le-am notat în caiet de la domnul profesor, atunci eu înțeleg că a învăța înseamnă doar a ține minte cele zece propoziții pe care le-am notat de la domnul profesor și atât.”
3.” Și a treia tară este subfinanțarea cronică a sistemului de educație, adică nu e vorba numai de faptul că e subfinanțat, dar este cronic subfinanțat”.
*
Prin urmare dl Miclea nu găsește că vreunul dintre atuurile sau defectele sistemului de învățământ din România ar avea de a face cu manualele, cu programele, cu planurile cadru, cu scopul sistemului de educație, cu nimic din ceea ce constituie substanța învățământului. Toate acestea îi sunt indiferente dlui Miclea, care nu le găsește nici bune, nici rele, nici măcar vrednice de a fi menționate printre lucrurile care ar trebui să ne preocupe.
Dl Miclea găsește că principalul atu al sistemului de educație e faptul că sistemul public se sinucide făcând loc școlilor private. Pe dl Miclea nu-l interesează dacă aceste școli private sunt bune sau rele, dacă ele cultivă adevărul, binele și frumosul în elevi sau nu. Nu-l interesează nici dacă românii au acces la ele, nici în ce măsură permit ele mobilitatea socială care face cu putință meritocrația, și nici care a fost impactul lobby-ului rețelelor de școli private asupra sistemului public de învățământ (nu vorbesc de eroice eforturi individuale, ci de rețelele din Big PrivateEd care și-au avut reprezentanții în mai toate comisiile care au reformat învățământul public din România, punând astfel curioasa problemă a conflictului de interese). Dl Miclea e bucuros că a făcut bătând cu pumnul în masă integrarea universității în sistemul Bologna, fapt care a distrus calitatea învățământului universitar dar a permis hemoragia creierelor (deh, ”darul libertății”), cu impact devastator pentru o Românie din ce în ce mai colonială. Dl Miclea e, în fine, bucuros de prezența tehnologiei digitale în școli, lucru care, ne reamintește el, nu se întâmpla în 1980 sau 1990 (ceea ce îmi amintește de cei care spuneau în anii ʼ90 că ei votează cu Iliescu pentru că pe vremea Regelui nu aveau televizor și doar comuniștii le-au dat televizor). Nu discută dl Miclea despre costurile umane și materiale ale digitalizării școlii: e bucuros, doar, că s-a digitalizatără și updatatără și școala.
*
Cu alte cuvinte, atuurile identificate de dl Miclea actualului sistem de educație din România sunt chestiuni de ordin sinucigaș, procedural și tehnologic care nu pot contribui la îmbunătățirea calității sistemului de educație din România, dar au afectat negativ mersul școlii și al țării.
Defectele identificate de dl Miclea sunt, dacă ne uităm cu atenție, faptul că nu ar exista stabilitate pentru a se face reforme substanțiale în sistemul de învățământ, că s-ar încuraja învățarea pe de rost și că e lipsă de bani. Deci școala nu suferă din cauza prea multei reforme, ci din cauza prea puținei reforme. Deci școala nu suferă din cauza nivelului din ce în ce mai scăzut al elevilor datorat manualelor și programelor care fac imposibilă învățarea – adică memorarea a ce trebuie memorat și înțelegerea structurată a ceea ce trebuie înțeles și asimilat unei structuri –, ci doar pentru că se pune, cică, prea mare accent pe memorizare. Deci pe cunoștințe? Să-i întrebăm pe elevii de azi numele capitalelor țărilor europene? Să-i punem să ne refacă în linii mari cronologia istoriei moderne a Europei? Dl Miclea nu vede vreo problemă cu modul în care sunt alcătuite manualele, programele și auxiliarele, ci doar cu modul în care, chipurile, predau profesorii, care au rămas, cum altfel, vechi, comuniști, ba chiar de secolul al XIX-lea în apucăturile didactice și în ideile pedagogice.
Defectele găsite de dl Miclea școlii românești sunt exact aceleași defecte atribuite școlii românești de toți ideologii reformei neîncetate a școlii din ultimii 33 de ani. Continuitate a reformei a existat, cu toată politizarea de care se plânge dl Miclea, și la nivelul direcției reformei, și la nivelul finanțării reformei, și la nivel instituțional (Institutul de Științe ale Educației, Fundația Soros și Banca Mondială au asigurat acest aspect). Sigur că au mai fost unele rocade la nivel de personal pentru că trebuiau satisfăcute idealurile mai multor facțiuni intra- sau transpartinice și atunci povara finanțărilor și gloria reformei s-a împărțit între varii partide, de la PSDul dnei Andronescu (care ”și-a adus și ea aportul” la atuul numărul unu identificat de dl Miclea, și anume la expansiunea învățământului privat și la apariția fabricilor de diplome care au contribuit la deprofesionalizarea a două generații de garnituri politico-administrative din România) și PDul dlui Miclea (care a mânat turma universităților în Bologna), la PDLul băsescian al dlui Funeriu, la PNLul dnelor Anisie și Deca și la PNȚul dlui Marga.
Nu mă miră poziția dlui Miclea. Deși unii au uitat, eu nu mi-am șters încă din memorie declarația domniei-sale din 23 aprilie 2020, atunci când jubila la Europa Liberă că „pandemia” a accelerat ceea ce oricum trebuia să se întâmple, adică digitalizarea școlii:
„În acest context, introducerea obligativității școlii online poate fi o metodă de a suplini învățarea față în față. Mircea Miclea este de părere că pandemia de coronavirus va schimba complet fața școlii românești în sensul în care «nu se va mai putea continua învățarea clasică față în față», așa cum a fost cazul până acum.
«Varianta, care trebuie să ne intre foarte bine în cap că va trebui să o facem de acum încolo, este una blended, adică de mixare a învățării față în față cu învățarea online, pentru că ea corespunde modului în care funcționează mintea actualei generații digitale de copii care sunt în școală și care au crescut permanent cu aceste mijloace digitale», argumentează fostul ministru al Educației”.
Recent, pe data de 25 noiembrie 2023, dl Miclea avertiza din nou, la Euronews, că profesorii de acum nu mai pot preda clasic, pentru că au în față generații de „nativi digital” și că predarea trebuie să se facă în sistem multimedia în cadrul școlii digitalizate:
„Sistemul de educație trebuie să se adapteze rapid la schimbările tehnologice sau se rupe complet de realitatea în care trăiesc copiii din ziua de azi. Este avertizarea experților, care spun că metodele clasice de predare trebuie combinate cu exerciții digitale. Majoritatea profesorilor, însă, se opun acestei schimbări. Un profesor modern este acela care realizează designul minții elevilor săi, spune fostul ministru al Educației Mircea Miclea.
«Mintea copiilor cu care ei interacționează este destul de diferită de mintea pe care ei au avut-o atunci când au fost de vârsta acelor copii. Vine din urmă o generație a digitalilor nativi, spre deosebire de digitalii imigranți. Există niște caracteristici ale minții copiilor din generația digitală pe care trebuie să le luăm în seamă, de exemplu preferința pentru multimedia. Și atunci vin la clasă și așteaptă exact ce au trăit zi de zi – multimedia, adică să le dai și text, dar să le dai și audio, și video, să le dai multimedia. Eu, ca profesor, trebuie să mă gândesc în ce mediu a crescut el și ce așteptări are, trebuie să-i ofer informația în funcție de aceste așteptări pe care el și le-a format interacționând cu o anumită tehnologie. Asta înseamnă că eu însumi trebuie să fac o combinație de prezență personală cu utilizarea acestor tehnologii. Un profesor bun construiește o soluție în funcție de cei pe care-i are în față. Facem designul interior al minții elevilor noștri legat de materia pe care o predăm», a explicat Miclea”.
Dup[ cum am arătat într-un articol din QMagazine, expresia „nativi digital” este un simplu exercițiu de branding corporat, fără absolut nici o relevanță științifică. „Generația nativilor digital” e un brand publicitar născocit în 2001 de Marc Prensky, fost director de marketing pe Wall Street, unde a pus la punct programe de antrenare a agenților de bursă prin jocuri pe calculator. În 1999, și-a înființat propria lui firmă și a transferat conceptul „gamificării” de la training-ul corporat la educarea copiilor. Apelul la acest pseudo-argument ne indică din partea dlui Miclea o intenție de manipulare asupra căreia voi reveni.
*
În lumina acestor date despre dl Miclea ar fi poate bine să înțelegem de ce, după un discurs care ar putea fi considerat critic la adresa tehnologiilor digitale, dl Miclea a dat acest sfat:
„Cât timp este recomandat să lăsăm copiii în fața ecranelor? Până la 3 ani deloc, între 3-6 ani o oră/zi, între 6-13 ani – două ore/zi”.
În condițiile în care neurosavanți precum Manfred Spitzer spun că nu există nativi digital și analizează în detaliu și cu indiscutabilă autoritate științifică impactul devastator – dementizant, senilizant – al ecranelor asupra minții copiilor și tinerilor și asupra sistemului de educație, pentru care digitalizarea e o formă de eutanasiere, intervenția dlui Miclea pare un fel de damage control. Într-adevăr, acolo unde Spitzer afirmă clar că accesul la ecrane ar trebui să înceapă undeva între vârsta de 15-18 ani, mai degrabă înspre 18 decât la 15 și până atunci deloc, dl Miclea prescrie o oră de ecran digital pe zi copiilor de 3 ani și două ore pe zi copiilor de 6 ani. Ce spune Spitzer? ”Folosirea internetului afectează de obicei căutarea avizată a informațiilor și autocontrolul. O dezvoltare cerebrală incorectă, mai ales a lobului frontal, unde se află centrii atenției și ai funcțiilor sociale, duce la tulburări de atenție și depresie. Folosirea mediilor digitale la grădiniță și în școala primară echivalează – tocmai pentru că la vârsta copilăriei creierul este foarte modelabil – cu expunerea copiilor la un drog periculos”[1].
Cu alte cuvinte, dl Miclea preia subiectul, captează publicul, și apoi îl duce tot în direcția digitalului pentru copii, pe care îl susține de pe poziția unui așa-zis critic al accesului copiilor la ecrane. Acest timp minim recomandat de domnia-sa se adaugă timpului petrecut la școala/grădinița blended pe care o susține? Din moment ce, conform noii legi Deca-Iohannis a educației, și grădinița e obligatorie, și din moment ce avem de-a face cu, realmente, „nativi digital”, se cuvine deci ca, încă de la vârsta de 3 ani, vârsta de la care legea Deca-Iohannis prevede că începe grădinița obligatorie, să fie indicată și doza de 1 oră pe zi de ecrane pentru copii? Doza legală. Ce fac părinții inconștienți mai apoi, treaba lor. Dar sistemul de educație din România va fi acoperit de autoritatea aulică a dlui Miclea.
Specific discursului dlui Miclea este că mereu semnalizează dreapta și face stânga, după cum am arătat și mai sus. De exemplu, se plânge de „politizarea” excesivă a școlii, dar apoi descoperim că acest lucru nu se referă la incompetență, ci la imposibilitatea de a fi înveșnicit într-un post pentru a face reformă școlii. Dl Miclea vrea stabilitate de dragul schimbării. Sau vorbește de „permisivitatea” prea mare și, când te gândești că atacă laxitatea morală a școlii și introducerea de pseudo-materii care favorizează această descompunere, descoperi că denunțul „permisivității” ascunde de fapt un atac la adresa memorizării. Sau asculți un discurs despre pericolele tehnologiei și apoi ești sfătuit cum să-ți droghezi și îmbolnăvești puțin copilul. Doar puțin, fiindcă așa e acum.
Tehnica e clar una manipulatoare și mă întreb dacă are legătură cu faptul că dl. Miclea a fost distins cu „Milton Erickson Gessellschaft fur Clinische Hypnose Award for young scholars” (1999). Psihiatrul american Milton Erickson e considerat părinte al hipnoterapiei. Erickson folosea nu hipnoza directă („și acum, dormi!”), ci indirectă („și acum, dacă vrei să te relaxezi mai bine, închide ochii”). Hipnoza indirectă operează o schimbare inconștientă a minții pacientului prin sugestii, metafore, simboluri, accentuarea pozitivului și confuzie. În felul acesta se înlătură rezistența, conștientă, la schimbare.
Metoda confuziei, una din metodele preferate ale lui Erickson, consta în distragerea atenției minții conștiente pentru a putea deschide calea limbajului hipnotic către mintea inconștientă. Erickson spunea că aproape toate metodele lui se bazează pe confuzie de un fel sau de altul, obținută cu ajutorul structurilor verbale vagi, al jocurilor de cuvinte, al subiectelor complexe, al cuvintelor imprecise, al glumelor și metaforelor. Tehnica era rezumată de Erickson după cum urmează: „Am putea foarte bine să definim Tehnica Confuziei ca jocuri de cuvinte sau comunicări de orice fel care introduc progresiv un element de confuzie în ceea ce avem de înțeles, fapt care duce la o inhibare a răspunsurilor care se cer date, dar cărora nu le este permis să apară și, prin urmare, la o nevoie tot mai mare de a răspunde […] Pornind de la aceste idei elementare, autorul a adăugat la jocul de cuvinte modificarea aparent contradictorie, concepte irelevante sau fără legătură între ele, non sequiturs și idei, toate comunicate în mod diferit și care, scoase din context, fiecare la rândul ei pare un enunț simplu, rezonabil, semnificativ și complet. În context, astfel de enunțuri sunt rostite, într-un mod evident plin de semnificație, împreună cu idei valide și semnificative și astfel totul devine un amestec de idei aparent valide și cumva înrudite care determină subiectul să încerce să le combine între ele într-o singură totalitate de semnificație conducând la un răspuns, adică literalmente forțând un răspuns. Dar rapiditatea comunicărilor inhibă orice înțelegere adevărată, excluzând astfel răspunsurile și ducând la o stare de confuzie și frustrare. Acest lucru dă naștere nevoii de idei clare și ușor de înțeles. Pe măsură ce această stare se dezvoltă, se oferă o idee clară, bine definită și ușor de înțeles, care este preluată imediat și servește la stimularea anumitor asociații în mintea subiectului. Amestecul este apoi continuat și o altă idee inteligibilă este oferită, consolidând asociațiile făcute de înțelegerea clară anterioară. Și în tot acest timp continuăm să aruncăm cu irelevanțe și non sequiturs ca și cum ar avea o valoare pertinentă, prin urmare sporind confuzia. […] Astfel, Tehnica Confuziei este o înlănțuire a ideilor și înțelegerilor care stimulează activitatea mentală și reacția, dar atât de amestecate cu enunțuri aparent valide și pertinente, dar de fapt irelevante, încât răspunsurile sunt inhibate, mintea devine frustrată și nesigură pe sine, și în final i se oferă o sugestie care îngăduie un răspuns rapid, satisfăcător și validat de propriile, deși poate necunoscute sinelui subiectului, experiențe de viață ale acestuia”[2]. Opera lui Erickson a influențat, printre altele, „programarea neurolingvistică”, la modă în mediile manipulării corporate și nu numai. Dl Miclea a fost, se pare, un bun învățăcel al deschiderii căilor de acces către schimbarea minții cu ajutorul confuziei.
*
Probabil că așa se explică actualul său succes în rândul unor adepți ai dreptei Ortodoxe, al conservatorilor de AUR și al altor gură-cască oricum predispuși manipulărilor experte ale elitei foste băsiste, oficial creștine și întotdeauna de dreapta. Plăvanii dreptei abia așteaptă să vină cineva din elită, un expert – yoghin, psiholog, EUrocrat, bancher, securist, nu contează, expert celebru să fie, cu apariții la TV – care să le confirme ceea ce ei știu deja. Nu contează că, în procesul confirmării, se produce o confuzie cu ajutorul căreia ei sunt făcuți să înghită cu bucurie pilule pe care altminteri nu le-ar înghiți. Nu contează că expertul folosește la modul expert tipuri de captatio cu ajutorul cărora mai întâi îi strânge pe toți în staul, behăind fericit, pentru ca apoi să-i ducă înspre alte zări, mai exotice. Atât timp cât sunt validați de sus, se simt în siguranță și sunt nedumeriți când cineva le atrage atenția că sunt trași pe sfoară.
De exemplu, nimeni, nici cei de dreapta, nici experții ca dl Miclea, nu cer, în limitele paradigmei lor, ca telefonul sau tableta folosite de copii să fie „telefonul școlar” sau „tableta școlarului”. Se pot face și bani din acest lucru. Ei ar putea face bani. Voi, cei care conduceți România, ați putea face bani din ceva bun, nu din ceva malign. E o afacere! Am scris despre acest lucru, despre faptul că, dacă tot ne lăudăm cu industria noastră de IT, ar trebui să punem pe roate o producție românească de telefoane curate, ale școlarilor. În Israel au telefoane kosher, cu butoane și cu acces restricționat astfel încât copilul să nu ajungă în preajma digitală a ispitelor sau a prădătorilor. Nu, la noi se discută tot timpul în termeni de „așa e acum, trebuie să ne adaptăm, nu avem ce face”. Nu suntem în stare nici să întoarcem spatele manipulării penibile cu „așa e acum, trebuie să ne adaptăm”, nici să acționăm noi asupra realității. Noi nu suntem capabili decât să acceptăm ca așa-zisa realitate să opereze pe noi și să ne modifice.
Cu asemenea conservatori, care cedează tot terenul de la primul pas, nu se poate face nimic. Și asta pentru că sporește costurile oricui vrea să facă ceva, el trebuind să înfrunte pe risc propriu și preț imens și elitele care controlează rețeaua și trebuind să se lupte și cu pacienții rețelei și, de fapt, ai uriașului spital de nebuni și azil de neputincioși care a ajuns România.
[1] Manfred Spitzer, Demența digitală, trad. Dana Verescu (București: Humanitas, 2020), p. 239. [2] Milton H. Erickson, „The Confusion Technique in Hypnosis”, American Journal of Clinical Hypnosis, 6:3 (January 1964), 183-207, pp. 206-207. DOI: 10.1080/00029157.1964.10402343