I. Necesitățile familiei și națiunii române
Familia română are anumite valori, confirmate diacronic, de tradiție.
Familia română vrea și națiunea română trebuie să transmită acele valori copiilor, pentru ca ele să fie duse mai departe și să asigure, în cele din urmă, continuitatea națiunii române.
Scopul imediat urmărit de orice familie e ca la vârsta maturității (19 ani, sfârșitul celor 13 ani de școală), tânărul să înceapă să funcționeze autonom, adică:
Să știe să deosebească binele de rău, pentru ca să se poată descurca în noianul de decizii, mici sau mari, cu care se confruntă orice om.
Ca să deosebească binele de rău, tânărul are nevoie să plece la drum știind și înțelegând mai multe lucruri fundamentale despre lumea în care trăiește. În acest scop, pe lângă cunoștințe, tinerii au mare nevoie de ceea ce pe vremuri se numea „judecată sănătoasă”: capacitatea de a porni de la niște adevăruri, de la lucruri pe care le știu, verificate, pentru ca, pe baza unor raționamente corecte, să ajungă la concluzii valabile.
În sfârșit, ca să poată sta pe propriile picioare, orice om are nevoie să fie sigur pe sine, pe valoarea lui ca om și pe identitatea lui. Cel mai bun mod de a îngenunchea un om și de a subjuga un popor e să-l convingi că nici el ca om, nici poporul căruia îi aparține nu valorează nimic.
Cum se poate asigura familia română că modul de formare a copilului în primii 18 ani de viață răspunde acestor necesități?
Pe parcursul vârstei preșcolare este oarecum mai ușor ca părinții să-și crească fiii și fiicele urmărind formarea corectă a caracterului, a judecății și a identității. Copiii de vârstă preșcolară se formează mai ales prin contactul cu familia imediată și cu anturajul părinților, asupra cărora părinții au mai mult control. Dacă copilul merge la grădiniță, există posibilitatea de a selecta o grădiniță care să corespundă acestor criterii; grădinițele nu au – deocamdată - o programă de studii fixată de stat, deci trebuie doar găsită o grădiniță unde conducerea și personalul împărtășesc aceste valori.
Notă: În noul proiect de lege a educației se prevede obligativitatea grădiniței începând de la trei ani. Acest lucru are potențialul de a nega imediat toate afirmațiile din paragraful anterior. În momentul în care toate familiile vor fi obligate prin lege să-și înscrie copiii la grădiniță, câte din aceste familii vor avea resursele necesare pentru a-i da la o grădiniță care să se alinieze valorilor pe care le dorește familia, și câți copii vor ajunge, cum se întâmplă acum în alte țări, să fie îndoctrinați și ideologizați nociv încă de la vârste fragede? Care este justificarea introducerii obligativității grădiniței prin lege, decât aceea de a scoate copilul de sub influența familiei lui? Statul poate să-și propună, prin lege, să ofere locuri suficiente la grădinițe gratuite de stat; părinții care doresc să-și înscrie copilul la grădiniță le vor folosi, fără să fie obligați, dacă le vor considera ceva bun.
Situația se schimbă dramatic imediat ce copilul ajunge la vârsta școlară. Cei 13 ani de școală generală sunt foarte importanți în formarea minții copilului; chiar dacă familia își face datoria și transmite tot ce trebuie transmis, școala poate deraia și chiar anula acest proces și poate forma copilul altfel.
II. Cum răspunde școala publică necesității familiei române de a-și forma copiii?
În urma reformelor continue și contradictorii din ultimii 30 de ani, școlile de stat au ajuns într-o situație jalnică. Vom prezenta mai jos, pe scurt, această situație:
Ciclul primar: în ciclul primar se pun bazele dezvoltării minții copilului. Elevul are aici primul contact cu cele două mari sisteme simbolice, pe care le va folosi pe parcursul întregii vieți – limba scrisă și limbajul științific (matematica). Tot pe parcursul școlii primare se continuă formarea caracterului, începută în „cei șapte ani de-acasă”: formarea răbdării, auto-disciplinei, discernământului, abilităților de organizare și planificare a efortului personal, conștiința datoriei. Din punct de vedere al identității, copilul devine conștient de apartenența la un grup social (clasa), începe să se compare cu cei de o vârstă cu el și să se definească în raport cu ei, să aibă satisfacția prieteniei cu alți copii, a descoperirii de interese comune, a întrecerii amicale, a lucrului împreună cu ceilalți, a progresului și realizărilor personale și de grup. Deși această perioadă este, poate, mai ușor uitată de copil pe măsura ce crește, ea este fundamentală pentru dezvoltarea lui ulterioară.
Din păcate, școala de stat a ajuns profund deficitară la multe din aspectele menționate mai sus.
Multe cadre didactice nu se mai pricep deloc să facă ordine în clasă. Din dorința de a asigura elevilor un mediu în care aceștia „se pot exprima liber”, se ajunge frecvent la situații unde fiecare oră e un haos de zgomote și intervenții dezordonate ale elevilor celor mai vocali și indisciplinați. Ca urmare, nici un elev nu se poate concentra la chestiunile predate (mai ales că la această vârstă atenția și capacitatea de concentrare oricum nu sunt bine dezvoltate), timpul orei este irosit, materia nu este înțeleasă și trebuie reluată de părinți, acasă.
În predarea matematicii se lucrează adesea în flagrantă contradicție cu principii pedagogice fundamentale, cum ar fi să se insiste pe înțelegerea și fixarea noțiunilor de bază înainte de a se trece la noțiunile complexe; să se lucreze mai întâi varianta ușoară a unui exercițiu și să se progreseze apoi la variantele mai grele; să se insiste ca elevul să poată explica modul în care a gândit problema, nu doar ca el să memoreze un algoritm de rezolvare; să se explice în clasă problemele din temă, nu doar să se verifice rezultatele. Elevii sunt bombardați cu un adevărat șuvoi de noțiuni noi într-un interval de timp foarte scurt, apoi petrec luni întregi rezolvând probleme cu un grad de dificultate foarte mare, în loc să se introducă noțiunile treptat și să se fixeze/aprofundeze fiecare noțiune nouă începând cu probleme simple.
Exemplu de problemă dată la mijlocul clasei a patra, la “Metoda mersului invers”, înainte ca elevii să studieze operații cu fracții: Câte ouă au fost inițial într-un coș, dacă primul cumpărător a luat o cincime din total, al doilea trei optimi din rest, al treilea jumătate din ouăle rămase, iar ultimul a luat 8 ouă, fiindcă unul era spart, unul crăpat?
Pare greu de crezut, dar principiile pedagogice și didactice de bază aproape că nu mai sunt întâlnite în predarea matematicii la ciclul primar. O cauză este calitatea extrem de slabă a manualelor alternative și auxiliarelor. Din dorința de a părea că „provoacă mai mult elevii”, și probabil dintr-o slabă pregătire pedagogică, autorii propun exerciții de o complexitate inutilă, prost gradate din punct de vedere al dificultății, prost formulate, adesea greșite de-a binelea, iar învățătorii, din lipsă de timp sau din alte motive, lucrează după manual/auxiliar și în ritmul acestuia. „Educația centrată pe elev” este, în realitate, educația centrată pe copiatorul și imprimanta la care profesorii multiplică fișele generice descărcate de pe internet cu ajutorul cărora își fac orele. Rezultatul este că se trece extrem de repede peste noțiunile matematice de bază, elevii sunt efectiv aruncați, încă de la clasa I, în ecuații sau exerciții și probleme în care trebuie să opereze cu câte 3-4 condiții simultan ca să facă niște simple adunări sau scăderi, exerciții și probleme de o complexitate inutilă și păguboasă.
Notă: O simplă comparație a manualelor/auxiliarelor de acum cu manualele din anii ’80 arată că noțiuni care atunci se studiau în clasa a VI-a acum sunt introduse încă din clasele a III-a—a IV-a. De exemplu, rezolvarea problemelor cu ajutorul ecuațiilor, care acum se începe de la clasa a III-a și se practică un semestru întreg la clasa a IV-a. Tot la clasa a IV-a se fac probleme care se rezolvă prin sisteme de 3 sau chiar 4 ecuații, deși noțiunea de sistem de ecuații nu a fost nici măcar introdusă elevilor. Se dau chiar sisteme de ecuații care se rezolvă prin eliminarea uneia din necunoscute prin înmulțirea fiecărei relații cu un număr și scăderea ecuațiilor, ceea ce necesită înțelegerea noțiunii de cel mai mic multiplu comun, care, desigur, nu a fost studiată încă.
Exemplu: Două eșarfe și trei portofele costă 150 de lei. Cinci eșarfe și două portofele costă 199 de lei. Cât costă o eșarfă și cât costă un portofel?
De asemenea, învățătorii sunt presați să arate „rezultate” (și să cheltuiască banii părinților) încurajând participarea elevilor la diverse concursuri de „comunicare” și matematică, unde problemele sunt și mai complicate, și mai prost explicate, și mai aiurite. Consecința este că elevii rămân cu goluri în cunoștințele de bază, cum ar fi adunarea cu trecere peste ordin sau înțelegerea unor termeni precum „jumătate” sau „sfert”, devin frustrați, consideră matematica grea sau inutilă, se simt inadecvați, „proști”, își pierd încrederea în sine – adică se subminează încă din clasa I menirea principală a școlii primare pe care o menționam mai sus, de a clădi fundamentele formării minții, a caracterului și a identității (vezi anexa I, Predarea matematicii în ciclul primar ).
Părinții au o vreme iluzia că pot corecta acasă deficiențele acestui mod de predare a matematicii. Din păcate, acest lucru este aproape imposibil. Oricât ai încerca să ajuți un copil să înțeleagă prin explicații diferite sau suplimentare, dacă materia este prea grea și complicată pentru puterea lui de înțelegere, copilul va fi depășit. Nici varianta de a merge în alt ritm acasă (mai încet, cu pași mai mici) nu e realistă, deoarece copilul va fi în urma materiei și se va simți în continuare inadecvat la fiecare oră și la fiecare temă.
Acest mod de predare a matematicii nu ține cont deloc de capacitatea cognitivă a elevilor. Mintea elevului este copleșită de cantitatea și complexitatea materiei și nu o poate asimila. În loc ca elevul să înțeleagă fiecare noțiune și să poată folosi cunoștințele asimilate pentru rezolvarea unor probleme noi (adică să învețe să gândească), el este silit să memoreze papagalicește pașii de rezolvare pentru fiecare tip de problemă (adică un algoritm). Acest rezultat este în directă contradicție cu scopurile învățământului „activ”, acela de a învăța elevul să gândească și de a combate memorarea robotică (despre care ni se spune de 30 de ani că este caracteristica învățământului din perioada comunistă). Este sugestiv și faptul că în programele de matematică de la clasele 0–IV apare de 11 ori termenul „algoritm”. În medie, în programa pentru fiecare an de studiu din școala generală, apare termenul „algoritm” de 5-6 ori, dar de ce ar apărea încă din ciclul primar?
Fenomenul descris aici este agravat de practicile de selecție ale unor licee “de elită”, care cer pentru examenele de admitere în clasa a V-a cunoașterea foarte avansată a materiei la matematică, până la clasa a VI-a. Drept consecință, părinții întârzie înscrierea copiilor în clasa pregătitoare până la vârsta de 7-8 ani (deși ar trebuie să-i înscrie la 6 ani), pentru ca aceștia să poată învăța o materie atât de avansată, iar din clasa a III-a cei înstăriți trimit copilul la meditații (la matematică, română și engleză, de obicei), ceea ce duce la reducerea timpului de joacă afară, probleme de sănătate, la epuizarea mentală a copilului, la cheltuieli care ar putea fi evitate.
Și în predarea limbii engleze se aplică aceeași (ne)metodă a bombardării elevului: i se cere încă de la clasa I să citească cuvinte în engleză, deși în clasele I-II abia învață și aprofundează cititul în limba română, care are reguli de pronunție diferite de engleză. Vocabularul nou în engleză este introdus „în șuvoi” – volum mare de termeni noi la fiecare oră de engleză, termeni pe care elevul nu are nici o șansă să-i asimileze. Le fel cu noțiunile de gramatică. Practic, un elev care nu face pregătire la engleză în particular (unde se aplică metodele „tradiționale”) termină clasa a patra fără să știe aproape nimic în engleză, în afară de câteva cuvinte uzuale.
Gimnaziu – în perioada gimnaziului copilul își extinde orizonturile dincolo de sfera strictă a familiei și a școlii, folosește abilitățile de bază pe care le-a deprins în școala primară ca să clădească pe ele structuri complexe, îi crește enorm setea de cunoaștere și capacitatea de a absorbi cunoștințe și de a-și dezvolta abilități; se produce trecerea de la copilărie la adolescența timpurie, când tânărul începe să-și pună întrebări legate de locul său în grupul social din care face parte, pot interveni probleme de imagine, de stimă de sine.
Spre deosebire de ciclul primar, unde problema principală era complexitatea inutilă a materiei și a modului de lucru/materialelor didactice, în gimnaziu problema devine complexitatea de neînțeles a studiului gramaticii limbii române combinat cu lichidarea a segmente întregi din parcursul matematic. Situația este cu atât mai absurdă la limba română, cu cât la această deteriorare a conținuturilor și metodei a contribuit esențial și Academia Română, prin institutele de cercetare care au dăruit țării o nouă gramatică alcătuită, absurd, după model anglo-saxon, cu care limba română nu are nimic de-a face (vezi anexa II Predarea limbii și literaturii române în gimnaziu).
La matematică s-au eliminat din manuale capitolele de la clasele a VI-a, a VII-a, a VIII-a și a X-a de operații cu polinoame, unde elevii învățau în mod treptat să prelucreze expresii algebrice din ce în ce mai complexe (incluzând fracții supraetajate, paranteze de trei feluri, și necesitând operațiuni de simplificare/amplificare, aplicare de formule de calcul prescurtat, descompunerea polinoamelor). Aceste abilități sunt esențiale pentru rezolvarea problemelor de fizică, de exemplu, unde se calculează o mărime necunoscută în funcție de alte mărimi cunoscute, dar se înlocuiesc valorile abia la sfârșit. Drept urmare, elevii au dificultăți majore la calcule, iar problemele de fizică cu mai mulți pași devin excesiv de complicate, din cauză că prelucrarea expresiilor algebrice reprezintă acum un obstacol pentru elev. (Doar în clasa a VIII-a se mai studiază acum, pe scurt, folosirea a trei formule de calcul prescurtat: pătratul sumei, pătratul diferenței, diferența pătratelor a două necunoscute.)
De exemplu: la o problemă de fizică de clasa a X-a cu un circuit electric relativ simplu, cu o rezistență în serie și două în paralel, unde se dau puterea, tensiunea electromotoare și rezistența internă a sursei și două dintre rezistențe și se cere să se calculeze a treia rezistență. Se obține un sistem de patru ecuații cu patru necunoscute, care trebuie prelucrat. După înlocuirea valorilor cunoscute, expresia finală este complexă și trebuie prelucrată pentru a se ajunge la o ecuație de ordinul doi. Chiar elevii care gândesc corect problema se încurcă la calcule, se chinuie, ajung la concluzia că fizica e prea grea și în cele din urmă se dau bătuți.
Obstacolele introduse din cauza schimbării programei de matematică se adaugă celor apărute din cauza „metodelor active” de predare a fizicii. Majoritatea orelor de fizică din gimnaziu sunt dedicate lucrărilor de laborator. Elevii stau la nesfârșit să facă măsurători, folosind aparate care de multe ori sunt defecte sau prost calibrate. La orele din clasă li se predau luni de zile numeroase definiții ale diverselor fenomene din fizică sau ale mărimilor și unităților de măsură studiate, fără a se lucra o singură problemă, în tot acest timp, în care să se aplice concret acele definiții sau formule. În cele din urmă li se dă o problemă complexă, cu multe subpuncte, în care trebuie să aplice direct toată materia învățată timp de luni de zile. Elevii nu sunt în stare să rezolve direct astfel de probleme; la fel ca la matematica din ciclul primar, ar trebui început cu probleme simple și avansat treptat la cele complicate. Rezolvarea unei astfel de probleme deseori ocupă 2-3 ore de curs, iar înțelegerea ei de multe ori nu se petrece niciodată, elevul nefiind apoi în stare să rezolve singur o problemă asemănătoare. Suntem confruntați cu aceeași combinație de simplificare excesivă a predării materiei inițial (lucrări nesfârșite de laborator), urmată de o complicare inutilă și dăunătoare a aplicării practice a teoriei, direct prin probleme prea complexe. S-a pierdut aproape complet abilitatea didactică de a grada corespunzător parcurgerea materiei în timp (de a petrece un timp suficient atât cu teoria, cât și cu practica, atât cu lucrurile simple, cât și cu cele din ce în ce mai complexe).
În schimb, se pun numeroase note pe bază de „proiecte”: „Măsurarea temperaturii. Termometre”. Instrucțiunile cadrului didactic spun: „Tema va fi un PPT (adică fișier PowerPoint – n.a.), plecând de la manualul de fizică și utilizând informații interesante, suplimentare, legate de subiect.” După cum am arătat pe larg în articolul „În școala clasică elevul nu învață (și nu-și predă) singur”, aceste proiecte sunt inutile din punct de vedere al învățării, și chiar nocive: “Elevul este pus în situația de a pregăti și preda o lecție sau o parte dintr-o lecție (ceea ce este incorect, pentru că nu poate avea pregătirea necesară), sau de a învăța ceva dintr-o lecție pregătită de un coleg, în timp ce profesorului i se cere să stea deoparte și să facă observații care nu folosesc, în cele din urmă, nimănui.” Sau, după cum spun chiar elevii: „Nimeni nu învață nimic făcând proiecte. Proiectul e doar un mod simplu de a lua un 10. Dacă e prost prima dată, te lasă să-l refaci și până la urmă un 9 tot iei.”
Liceu – liceul e prima perioada din viața elevului (adolescent) când poate – și, ideal, i se cere – să gândească și el ca un „om mare”. Este perioada când abilitățile și cunoștințele fundamentale deprinse în ciclul primar și ridicate la gradul de abilități și cunoștințe complexe prin procesul de structurare și amplificare desfășurat pe parcursul gimnaziului pot fi, în sfârșit, folosite pentru a înțelege lumea. Elevul începe să raporteze ce vede în jurul lui la ceea ce a învățat; ideal, i se cere să construiască judecăți și să emită concluzii proprii despre diverse aspecte ale lumii (literatură, istorie, artă, ştiinţe, societate). Este perioada când se definește mai clar identitatea și când întregul proces de formare de până atunci (în familie și în școală) începe să se concretizeze în decizii (alegeri) care ulterior definesc în mare măsură parcursul vieții omului (alegerea unei facultăți, alegerea unei meserii, alegerea partenerului de viață).
Din punct de vedere al materiei școlare și predării ei, acum în liceu se continuă și se amplifică problemele legate de diluarea materiei (se studiază mai puțin decât ar trebui) și complicarea inutilă a materiei rămase. Elevilor li se cere să facă din ce în ce mai multe „proiecte”. Sunt încurajate anumite poziții ideologice (de stânga, anti-românești și anti-tradiționale) și descurajate altele. De exemplu, la biologie, tematicile din care au de ales elevii un proiect sunt legate de identități sexuale alternative (LGBTQ+). La engleză li se cere să lucreze la proiecte despre minoritățile de gen, despre rolul femeilor în societate etc. La liceele „de elită” se mai lucrează serios la obiecte de admitere la facultate precum chimia și biologia, sau matematica și informatica, dar restul obiectelor sunt de multe ori transformate în pretexte pentru promovarea anumitor ideologii.
Pe lângă aceste probleme specifice fiecărui ciclu școlar, vom trece în revistă mai jos câteva probleme majore care se manifestă pe tot parcursul celor 13 ani de școală:
Mediul școlar e mai puțin crispat decât înainte de 1989, dar elevii sunt acum terorizați de colegii lor cu probleme grave de comportament, iar profesorii se simt amenințați de elevi, care chiar au început să-i atace. Se aud deja voci care cer militarizarea sistemului de învățământ, fapt fără precedent în istoria României.
Eliminarea din materia școlară a marii majorități a autorilor clasici români; studierea superficială a tuturor autorilor (fără ancorarea lor în epocă); concentrarea excesivă și păgubitoare pe aspectele stilistice ale fragmentului literar studiat, în dauna înțelegerii ideilor care se desprind din el; studierea fragmentului fără citirea întregului din care a fost extras (de exemplu, se studiază un fragment din „O scrisoare pierdută” fără să se ceară elevilor să citească toată piesa…)
Prezența permanentă în buzunarul elevilor a telefoanelor mobile cu acces la internet, care pune probleme uriașe oricărei familii care vrea să creeze un mediu moral curat pentru copiii ei:
Copiii sunt expuși încă de la vârste fragede (clasa a III-a, 9-10 ani) la pornografie; indiferent de măsurile pe care le pot lua părinții, de a nu-i cumpăra copilului telefon, de a-i pune restricții pe accesul la internet, la conținuturi periculoase, orice elev poate fi oricând expus acestor conținuturi pe telefonul unui coleg. Orice iluzie că se poate cădea de acord cu ceilalți părinți asupra pericolelor internetului dispare după prima ședință în care se discută aceste probleme și, deși pare a exista un consens, copiii continuă să vină la școală cu telefoane din ce în ce mai mari, mai performante, mai încărcate cu jocuri și mai conectate la internet. Regula în acest sens trebuie impusă de școală, nu negociată de părinți.
Socializarea copiilor și tinerilor este profund afectată de accesul permanent la jocuri și internet; băieții și fetele se separă pe criterii de preferințe de consum electronic (băieții sunt pasionați de jocuri, fetele, de publicarea de poze și acordarea de emoticoane pe Facebook/Tik-Tok). Fiecare stă cu ochii în telefonul personal și nu mai are contact direct cu persoana de lângă el, prin care ar putea să învețe să citească limbajul non-verbal, sau să învețe, pur și simplu, cum să stai de vorbă cu un om. Acest aspect al integrării defectuoase în societate, al ceea ce pe vremurile saloanelor se numea „civilizare”, devine extrem de nociv pe măsură ce copiii devin, odată cu adolescența, mai conștienți de diferențele sexuale dintre ei; accesul permanent la conținuturile nocive de pe internet și din jocuri duce la „sălbăticire”, atât a băieților, cât și a fetelor. Băieții, expuși la pornografie, pot deveni extrem de agresivi verbal chiar agresivi fizic față de fete, iar fetele devin bârfitoare și veninoase și îi îndepărtează de ele chiar pe băieții mai civilizați. Rezultatul este că ambele sexe devin și mai stângace și temătoare de contactul cu celălalt, și mai puțin capabile să se cunoască și să-și aleagă un partener de viață în viitor, ceea ce duce ulterior la multe căsnicii destrămate, la copii rămași de izbeliște, la ambiguități sexuale chiar, la depresie, și la multe alte probleme care, generate de nesocotirea unor reguli simple de comportament, metastazează în complicate ecuații sociale care necesită intervenția extrem de costisitoare și de dubioasă ca eficiență și bune-intenții a tot felul de organisme ale statului și de experți.
Notă: deja se observă comportamentul descris mai sus în relația băieților cu profesoarele—atunci când vezi femei tratate animalic în pornografie, cum ai putea să le respecți la oră? Chiar bărbații în toată firea sunt afectați psihic de pornografie, cum le putem cere unor minori să dea dovadă de mai mult discernământ?
Copiii simt presiunea de a adopta comportamente nocive – să joace jocuri pe calculator ca formă de legătură socială a elevului cu colegii săi, sau să fie permanent prezente cu poze narcisiste pe Facebook ca formă de socializare a fetei cu colegele ei. Peer pressure funcționează, de aceea și mizează pe ea campaniile publicitare ale marilor corporații. De ce școala românească se preface că aceasta nu există și tot accentuează agenția/libertatea elevului: dacă profesorii nu se pot opune reformei continue pe motiv că „așa e acum”, cum ar putea elevul să se opună mediului corupt din jurul lui, mediu alimentat și construit cu grijă de principii pedagogice, programe, manuale, rutine și practici didactice degenerate? Pe tot parcursul școlii se manifestă din ce în ce mai acut dorința firească de a simți că aparții grupului tău social; în prezent, acest instinct firesc este transformat într-o poartă de intrare către activități care creează dependență și inhibă profund dezvoltarea creierului uman (jocuri pe calculator, rețele de socializare). A pătruns și la noi ideea că la vârsta adolescenței tinerii pot sau chiar e cazul să exploreze identități sexuale alternative; deja multe fete de clasa a VII-a – a VIII-a se consideră (și le spun și băieților) parte din spectrul identităților alternative/aberante la care sunt expuse online.
Există tentația permanentă de a copia: se copiază, la lucrări, de pe internet sau de pe poze stocate pe telefon, se trimit soluții la probleme colegilor mai slabi în timpul lucrării, se trimit subiectele date la o clasă altei clase, care va da aceeași lucrare a două zi, și așa mai departe. Din nou, se creează chiar presiunea de a copia: cel care nu copiază și ia o notă mai slabă pe drept se simte inferior celui care a copiat și a luat 10, deși pe nedrept. Este incorect și inutil să dăm vina pentru acest comportament pe formarea elevului de acasă („dacă nu l-ați învățat că nu e corect să copieze…”). Școala are și rolul de a forma caracterul elevului (care este încă în formare). Dacă școala răsplătește comportamentul necinstit (chiar fără să vrea acest lucru), elevul învață că este preferabil să adopte acest comportament.
III. Concluzie
Părinții care vor să formeze copii români în România de astăzi nu au școli care să lucreze împreună cu ei în acest scop. Școala de stat a ajuns dezastruoasă și în prezent influențează negativ atât formarea intelectuală a elevilor cât și caracterul lor moral.
Este nevoie de o școală/școli care să formeze români.
Mircea PLATON