top of page

Educație și caracter

Mircea Platon

Educație și caracter





1. Fuga de trecut


Pe 2 martie 1949 s-a adoptat legea de expropriere a moșiilor de 50 ha și a fermelor model. În noaptea de 2 spre 3 martie, la ora 2 a.m., desanturi de securiști și activiști au scos din conacele lor 4375 de familii de „moșieri” însumând 9250 de persoane. Cele peste patru mii trei sute de conace au devenit sedii de organizații ale Partidului Muncitoresc, colhozuri, școli, grădinițe, pavilioane de tuberculoși, orfelinate, azile sau primării. Unele au fost devastate și au căzut în ruină. Cele care nu au căzut în ruină atunci au fost jefuite, incendiate și ruinate după 1989. Se estimează că aproximativ 80% din conace au dispărut de pe fața pământului. Comentând această pustiire, Răzvan Theodorescu observa:

„După 1990 s-au distrus mai ales conacele boierești. Este o rușine națională şi dau aici un prim exemplu, strigător la cer: conacul Văcăreștilor de la Văcărești, pe care Elena Văcărescu şi Zoe Caribol l-au donat Academiei Române în 1949, care exista în 1990 şi din care astăzi nu se mai păstrează decât pivnițele. Este inadmisibil [...] Distrugerile au fost uriașe după 1990. Comuniștii au păstrat aceste conace, nu din dragoste pentru boierime, ci într-un scop utilitar. Regret enorm acest lucru. Eu am […] o teză despre statalitatea românilor, care este elementul fundamental al nostru în acest spațiu. Cu excepția Rusiei, în Europa răsăriteană suntem singurii care au păstrat statalitatea. Statalitatea aceasta s-a reflectat în existența unei mari boierimi, pe care nu au mai avut-o nici sârbii, nici bulgarii, nici grecii. Această boierime avea o constelație de conace. Conacele României nu erau neapărat ilustrarea unei lumi boierești, ci ilustrarea acestei statalități românești. Așa cum salbele de biserici dovedesc felul în care ne-am păstrat autonomia, așa erau conacele o dovadă extraordinară a statalității noastre” (Răzvan Theodorescu, Narcis Dorin Ion, Despre cultura de ieri și românii de azi [București: RAO, 2017]).

Exproprierea conacelor a însemnat spulberarea unei întregi clase sociale, care întreținea vie o întreagă cultură, un anumit mod istoric de a locui România. Naționalizarea conacelor locuite de stăpânii lor de mai veche sau mai recentă legitimitate a deschis drumul eradicării țăranilor, colectivizați cu forța, și extincției horelor din sat, înlocuite de întrunirile controlate de predicatorii Partidului. Au dispărut pentru o vreme unii scriitori sau oameni politici, încriminați pentru varii crime și inadecvări la marșul istoriei în anii ʼ40-ʼ50, dezincriminați ulterior, în anii ʼ60, pentru a fi, din nou, reincriminați după 2000 (vezi, de exemplu, cazul lui Octavian Goga). După 1989, s-a trecut la lichidarea școlii, acuzate că e „de secol XIX”. Istoria culturii române a fost strunjită, cu ajutorul acuzațiilor de „fascism” sau de „comunism”, până a ajuns o simplă vergea cu care ni se trage peste degete ori de câte ori vrem să umblăm la raftul de trecuturi interzise. Încetul cu încetul, românii s-au dezobișnuit să locuiască în prezența propriului trecut. Oricum românii locuiseră mai puțin împreună cu propriul trecut – arhitectural, instituțional, literar – decât popoarele Occidentului. La noi a precumpănit multă vreme timpul permanențelor ciclice, liturgico-agrare, naturale. În rest, istoria răzbătea mai puțin din zidiri de piatră, și mai mult din conștiința genealogică a pomelnicelor.

Lichidarea unei mari părți din prezența trecutului după 1989 a însemnat replierea nu pe timpul permanențelor liturgico-agrare, ci pe aparenta permanență a mall-ului, a fluxurilor de bani, de mărfuri și de imagini care se cer consumate. Românii au fost condiționați să se rușineze și desprindă de trecut. Trecutul e vinovat, criminal, misogin și xenofob. Trecutul e închis, tribal, adică întunecat, dominat de un patriarhat șamanic și inchizitorial. În cel mai bun caz, trecutul e ineficient sau mort. Oricum, nu e adaptat prezentului atât de bine ca viitorul. Civilizația occidentală modernă era destul de sigură de propriul trecut, conceput ca un sistem de repere, și trăia în expectativa viitorului, nelămurit istoric dar orientat de datoria mântuirii. Postcivilizația occidentală postmodernă e foarte sigură de viitor, pe care îl concepe ca sistem amănunțit de repere – Agenda 2030, Orizont 2093 seara și așa mai departe – și extrem de aproximativă în privința trecutului, din ce în ce mai întunecat de păcate. Prezentul nostru nu e trăit prin raportare la trecut, ci la viitor, la un viitor imaginar, un colaj de năluciri generate de industria publicitară, de proiecțiile și extrapolările experților sau ale algoritmului, și de telescoparea năucă, medicamentată de multe ori, a propriilor noastre dorințe, impulsuri, false nevoi sau temeri lipsite de fundament.

Și cum ar putea avea fundament un prezent construit prin referință la viitor? Cum ar putea avea bun-început și desăvârșit sfârșit o școală care își propune să „educe copiii pentru meseriile viitorului”? Cum ar putea să aibă bun început și desăvârșit sfârșit un stil de viață croit pe prezicerile experților, bazate la rândul lor pe algoritmi mediocri, legate de evoluția climei, rata infectărilor sau rata de ocupare a apartamentelor din duplexurile construite, în văile până mai ieri calme și înverzite din apropierea orașului în care locuiți, de dezvoltatori transfrontalieri cu bani de sorginte obscură?

Acest refuz al trecutului este un refuz al vieții, pentru că viața de azi se naște din viața de ieri. Este un refuz al părinților. Este o dezrădăcinare radicală, ontologică. Un prezent construit în funcție de viitorul imaginat de experții în imaginar este un prezent mort, care decurge din nimic. Este un prezent bântuit de năluci, de fantasme, de spaime și de molime. Este prezentul unor parveniți, al unor oameni care se tem sau se rușinează de propriul trecut sau de trecutul neamului lor: pentru că nu-l cunosc, pentru că îl cunosc și știu că e unul umil, pentru că vor să se reinventeze în viitor asemeni ocnașilor plecați pentru un nou început în coloniile penitenciare al Imperiului Britanic de odinioară.

Nobil înseamnă notabil, bine-cunoscut, superior prin origine și însușiri. Cine refuză reperele oferite de trecut, în educație sau în viața lui socială și de familie, refuză să asume lucrurile, ideile, exemplele nobile ale trecutului. Omul care asimilează permanențele este un om care se înnobilează. Omul construit pe asimilarea proiecțiilor, omul futurologic, este unul de nimic. Omul-purtător-de-ultimul-tip-de-smartphone este un simplu om-priză, un valet al obiectelor. Ideea că noblețea timpului nostru ține de conformarea la viitorul imaginar sau imaginat de experți și de industriile publicitare, nu de raportarea la reperele nobile ale istoriei, de noblețea confirmată în timp, istorică, a experienței umane, nu poate da naștere decât la o lume chimerică, cu alte cuvinte, la o lume monstruoasă. De ce?


2. Înmulțirea talanților și măslinul neroditor


Răspunsul îl aflăm în Noul Testament. Dar cine mai are timp de Evanghelie, când până și creștinismul a devenit unul inspirațional, aspirațional, motivațional, de joasă utilitate. Iată, pentru cei care nu-și inventează creștinismul de azi pe baza creștinismului imaginar de mâine, ce spune Sf. Apostol Pavel în prima epistolă către Corinteni:

„Cine slujește vreodată, în oaste, cu solda lui? Cine sădește vie şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine paște o turmă şi nu mănâncă din laptele turmei? Nu în felul oamenilor spun eu acestea. Nu spune, oare, şi legea acestea? Căci în Legea lui Moise este scris: «Să nu legi gura boului care treieră». Oare de boi se îngrijește Dumnezeu? Sau în adevăr pentru noi zice? Căci pentru noi s-a scris: «Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră, cu nădejdea că va avea parte de roade». Dacă noi am semănat la voi cele duhovnicești, este, oare, mare lucru dacă noi vom secera cele pământești ale voastre? Dacă alții se bucură de acest drept asupra voastră, oare, nu cu atât mai mult noi? Dar nu ne-am folosit de dreptul acesta, ci toate le răbdăm, ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos. Au nu știți că cei ce săvârșesc cele sfinte mănâncă de la templu şi cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot așa a poruncit şi Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din Evanghelie. Dar eu nu m-am folosit de nimic din acestea şi nu am scris acestea, ca să se facă cu mine așa. Căci mai bine este pentru mine să mor, decât să-mi zădărnicească cineva lauda. Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti! Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredințată. Care este, deci, plata mea? Că, binevestind, pun fără plată Evanghelia lui Hristos înaintea oamenilor, fără să mă folosesc de dreptul meu din Evanghelie” (I Corinteni, 9, 7-14).

Citind cu atenție acest pasaj observăm că Sf. Apostol Pavel ne spune că omul poate trăi de pe urma meseriei lui. Sădește pomi sau viță, paște turme, ară ogoare, treieră grâne, propovăduiește Evanghelia, adică îi învață pe semenii lui adevărul. Și poate trăi de pe urma acestor activități. Cine face aceste lucruri poate trăi de pe urma lor. Sf. Pavel nu ne spune că omul care se preface că ară, pretinde că propovăduiește, imită semănatul și contraface slujirea va fi binecuvântat să trăiască de pe urma acestor escrocherii. Omul trăiește de pe urma muncii sale, nu de pe urma semenilor săi. Omul nu a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ ca parazit, ci ca lucrător.

Munca și răsplata ei joacă un rol extrem de important în antropologia creștină. Dumnezeu l-a pus pe Adam în grădina Edenului „ca s-o lucreze și s-o păzească” (Facerea, 2, 15). Așadar, munca nu a apărut după izgonirea din Eden. Adam nu ar fi putut înlocui lucratul și păzitul grădinii cu activismul ONGistic. E greu de crezut că, după ce ar fi umplut și stăpânit Pământul cu seminția lui, Adam ar fi putut conduce din interiorul Edenului o operațiune de accesare de fonduri, că ar fi vândut pământenilor mere toxice, cârnați din pink slime și biscuiți din făină de greieri sau că ar fi angajat lucrători pe care să-i păcălească la remunerație. De fapt, Adam nu poate face toate acestea pentru că Dumnezeu îi cere să lucreze și să păzească el însuși grădina. Munca nu doar că nu apare după izgonirea din Eden, dar este ceea ce încă din Eden îl leagă pe om de Dumnezeu, creatura de Creator. Lucrul nu e întâmplător pentru că, după cum subliniază bibliștii Paul de Surgy și Jean Giblet, munca lui Adam în Eden este un „reflex al acțiunii Creatorului” care făcuse Lumea cu mâinile lui[1]. După cum Dumnezeu a lucrat din iubire și le-a făcut pe toate bune, așa și Adam avea de lucrat din iubire față de Dumnezeu pentru a le ține, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe toate înfloritoare. Munca primordială este însoțită de iubire față de Dumnezeu. Și asta pentru că munca, lucrul, este parte a chipului lui Dumnezeu după care am fost creați, pentru că am fost creați după chipul unui Dumnezeu lucrător, care din iubire le face pe toate bune, nu al unui demiurg rău, escroc ordonator de credite.

De aceea textele Biblice, Vechi și Nou Testamentare, pun atât de mult accent pe lucrul bun, pe lucrarea de calitate, desăvârșită, și pe răsplătirea lucrătorilor. Nicăieri în Biblie nu suntem îndemnați să trăim de pe urma cuiva, să trăim înșelând pe cineva, să trăim transformând oamenii, pe cei din jurul nostru sau pe cei necunoscuți (de exemplu, „piața”, cum am zice astăzi, „clientul”, „consumatorul”) în resurse, în baterii ale agonisirii noastre. Atât lenea cât și escrocarea muncitorilor sau a semenilor sunt condamnate explicit și sunt asociate pierderii mântuirii și mâniei lui Dumnezeu, care nu se dă în lături să taie pomul neroditor, care absoarbe muncă și har fără a dărui celorlalți – nu la schimb, ci pentru că e în natura pomului să dea roade – nimic. Munca e în natura noastră și trebuie făcută în acord cu această natură, nu ca pretext de îmbogățire, ca activitate bifată viclean, ca alibi al averii obținute din parazitarea celorlalți.

Lucrul acesta se vede și din „Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecleziasticul)”, care în capitolul 38 trece în revistă mai multe din meseriile care țin laolaltă cetatea accentuând efortul care trebuie depus pentru desăvârșirea în aceste meserii. Ele nu se fac conform dorinței de câștig, ci conform naturii meseriei, sunt o adecvare la formele și materiile lor, pentru că una e să cauți să tămăduiești oamenii, alta e să lucrezi fierul sau să zidești case. Dar răsplata e pentru calitatea lucrului, nu pentru instrumentalizarea pacienților sau a școlarilor sau a locuitorilor caselor tale. Fiecare om care lucrează temeinic e posesorul unei anumite înțelepciuni, al unui anumit mod de înțelegere intimă a anumitor aspecte ale lumii. Unul înțelege constituția fizică a omului, altul înțelege bine calitățile metalelor:

„1. Cinstește pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul.

2. Că de la Cel Preaînalt este leacul şi de la rege va lua dar.

3. Știința doctorului va înălța capul lui şi înaintea celor mari va fi minunat.

4. Domnul a zidit din pământ leacurile, şi omul înțelept nu se va scârbi de ele.

5. Au nu din lemn s-a îndulcit apa, ca să se cunoască puterea Lui?

6. Şi El a dat oamenilor știință, ca să se mărească întru leacurile Sale cele minunate.

7. Cu acestea tămăduiește şi ridică durerea;

8. Spițerul cu acestea va face alifiile. Nu este sfârșit lucrurilor Domnului şi pace de la El este peste fața pământului.

9. Fiule! În boala ta nu fi nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului şi El te va tămădui.

10. Depărtează păcatul şi întinde mâinile spre faptele drepte şi de tot păcatul curăţeşte inima ta.

11. Dă miros cu bună mireasmă şi pomenire de făină de grâu şi junghie jertfe grase, pe cât te ajută puterile.

12. Şi doctorului dă-i loc că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, că şi de el ai trebuință.

13. Că este vreme când şi în mâinile lui este miros de bună mireasmă.

14. Că şi el se va ruga Domnului, ca să dea odihnă şi sănătate spre viață […]

26. Înțelepciunea cărturarului pe încet se câștigă şi cel care nu ia aminte prea mult la grijile vieții se va înțelepți.

27. De ce înțelepciune se va umple cel care ține plugul şi se fălește cu mânuirea boldului,

28. Care mână boii şi-şi trece viața cu ei şi vorba lui este numai despre vite?

29. Tot gândul lui este cum să întoarcă brazda şi privegherea lui va fi despre hrana boilor.

30. La fel este cu orice dulgher şi orice zidar, care noaptea şi ziua le petrece muncind.

31. La fel, cel care sapă săpături de peceţi; gândul lui este cum să schimbe chipurile.

32. Inima sa o va sili, ca să asemene desenul şi privegherea lui, ca să săvârșească lucrul.

33. Așa meșterul de fier, șezând lângă nicovală, se deprinde cu greutatea fierului.

34. Aburul focului va învârtoșa carnea lui şi cu înfierbântarea cuptorului se va lupta.

35. Sunetul ciocanului umple urechea lui şi ochii lui urmăresc asemănarea lucrului plănuit.

36. Inima sa o va pune spre săvârșirea lucrurilor şi privegherea lui este ca să le împodobească după ce le săvârșește.

37. Tot așa olarul, șezând la lucrul său şi învârtind cu picioarele sale roata,

38. Pururea are grijă de lucrul său, ca lucrarea lui să fie multă.

39. Cu mâinile sale va închipui lutul şi sub picioarele sale va îndupleca vârtoșia lutului.

40. Inima sa o va da ca să săvârșească netezirea şi privegherea lui ca să curețe cuptorul. 41. Toți aceștia întru mâinile lor nădăjduiesc şi fiecare în meșteșugul său este înțelegător.

42. Fără de aceștia nu se zidește cetatea, nici vor locui, nici vor umbla cei din cetate.

43. Dar la adunare nu vor trece mai sus; şi așezământul judecății nu este pentru ei, nici vor arăta dreptatea şi judecata.

44. Şi în pilde nu se vor pricepe.

45. Ci ei întăresc zidirile veacului şi pofta lor este lucrarea meșteșugului.

46. Altfel este cel care își închină sufletul său şi cugetă în legea Celui Preaînalt”.

Doctorul nu se preface a tămădui, ci tămăduiește cu ajutorul lui Dumnezeu. Olarul, fierarul sau constructorul nu se prefac a-și face meseria, ci o fac cât pot de bine după natura materiilor cu care lucrează și după cum îi luminează Dumnezeu și tradiția meseriei lor. Pentru niciunul dintre ei meseria nu e doar un pretext de accesat fonduri și jupuit oamenii. Isus Sirah nu îi îndeamnă pe spițeri sau pe medici să le descopere oamenilor boli pe care nu le au pentru a le vinde medicamente sau servicii medicale de care nu au nevoie. Nu le spune cărturarilor să lucreze pe bază de finanțări și de proiecte cu temă și concluzie date. Cărturarul, care are altă menire decât cei aplecați asupra materiei, are de îndeplinit sarcini multiple, cunoașterea specifică lui fiind rod al culturii și al rugăciunii, al abundenței intelectuale și al curățeniei sufletești. Cărturarul e „plin ca luna plină de înțelegere”, adică e un reflex al dragostei de om lucrătoare a lui Dumnezeu, de la care își ia el lumina:

„1. Înțelepciunea tuturor celor de demult o va cerceta înțeleptul şi în proorocii se va îndeletnici.

2. Graiurile bărbaților celor vestiți le va păzi şi va străbate cuvintele cele pline de tâlc.

3. Înțelesul ascuns al pildelor îl va căuta şi în tainele proverbelor va pătrunde.

4. În mijlocul celor mari va sluji şi înaintea povățuitorilor se va arăta.

5. În pământul neamurilor străine va umbla, că el cântărește cele bune şi cele rele între oameni.

6. Inima sa, de dimineață, o înalță spre Domnul, Cel care l-a făcut pe el, şi înaintea Celui Preaînalt se va ruga.

7. Va deschide gura sa întru rugăciune şi pentru păcatele sale se va ruga.

8. De va vrea Domnul cel Mare, de duhul înțelegerii se va umple.

9. Atunci ca ploaia va vărsa cuvintele înțelepciunii sale şi în rugăciune se va mărturisi Domnului.

10. El va îndrepta sfatul lui şi știința şi întru tainele Domnului va cugeta.

11. El va arăta învățătura dăscăliei sale şi în legea legăturii cu Domnul se va lăuda.

12. Lăuda-vor mulți înțelepciunea lui; până în veac nu se va stinge.

13. Nu va pieri pomenirea lui şi numele lui va fi viu în neamurile neamurilor.

14. Înțelepciunea lui o va spune neamurile, şi lauda lui o va vesti adunarea.

15. Cât va trăi, nume își va face mai mult decât o mie; şi când va muri, va spori mărirea lui” („Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah [Ecleziasticul]”, 39:1-15).

Cărturarul va vărsa cuvintele înțelepciunii sale ca ploaia, adică fără plată, fără câștig. Ca dar de sus. Va fi de folos celor mici și mari și renumele lui va spori în veac.

În cartea „Înțelepciunea lui Solomon” avem exemplul celui pornit pe mare pe o corabie „făcută din pofta de câștig”, pe care a „întruchipat-o agerimea meșterului” și care plutește pe mare călăuzită de Pronie, deoarece Dumnezeu nu vrea ca „lucrarea înțelepciunii Sale să fie stearpă”: „Iată de ce oamenii își încredințează viața chiar unei mici bucăți de lemn, străbat valurile pe o plută și ajung sănătoși și teferi” (14:1- 14:5). În Psalmi și în Noul Testament, sunt condamnați leneșii, cei care nu muncesc, sunt condamnați cei care nu dau roade și nu-și înmulțesc talanții, adică nu-și pun la lucru darurile lăsate de Dumnezeu în sensul iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui, sunt condamnați cei care nu plătesc cinstit lucrătorii. Lumea întreagă este una în care oamenii lucrează împreună cu Dumnezeu pentru mântuire. Împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu este una a Creatorului care iubește făptura pe care a zidit-o, și pentru care și-a jertfit Fiul, și a creaturii care lucrează din dragoste față de Creator, ca liberă expresie a acestei iubiri. Până și rugăciunea este tot o lucrare, și asceza este tot o zidire și, ca atare, supusă acelorași reguli ale desăvârșirii, efortului onest, lipsei dublelor standarde, gândurilor viclene, falsificării. Pentru că tot ce e fals vine de la noi, e contribuția noastră de vid la frumoasa zidire a lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, lichidarea boierilor și a țăranilor, a stăpânilor de moșii și a lucrătorilor de moșie, a dus nu la apariția de oameni liberi, ci la ascensiunea clienților, a liberților parveniți dependenți de patronaj. Oamenii care nu mai trăiesc de pe urma lucrării pămîntului nu știu nici să-și cultive țarina duhovnicească. Devin clienți ai lui Dumnezeu, nu robi ai lui, devin oameni care îi cer servicii lui Dumnezeu și Sfinților, oameni care îl includ în economia de servicii până și pe Dumnezeu. Boierii și țăranii trăiau de pe urma lucrării pămîntului. Noii clienți ai economiei de servicii trăiesc unii de pe urma celorlalți și cu toții de pe urma deficitelor financiare produse de expansiunea imaginarului.



3. Societatea globală vampirică


Așadar e creștinește să trăim de pe urma muncii noastre. Dar nu e normal să trăim de pe urma celorlalți, nu ni se spune nicăieri că Dumnezeu ne îngăduie să ne folosim de oameni pentru a câștiga de pe urma lor, să-i instrumentalizăm, să-i transformăm în motoare ale traiului nostru îmbelșugat. Or, tocmai acest lucru se petrece, pe scară largă, în lume și în România. Pentru că medicul care falsifică rezultatul analizelor sau diagnosticul sau cauza morții sau datele studiului său astfel încât să poată câștiga bani de pe urma pacienților săi vânzându-le medicamente de care nu au nevoie sau supunându-i la tratamente inutile și privațiuni de libertate inumane nu trăiește de pe urma practicării nobilei arte a medicinii, ci de pe urma oamenilor.

Pentru că judecătorul care falsifică legea și persecută omul adus cu forța în fața instanței sau venit pentru a-și afla dreptatea nu trăiește de pe urma aplicării legii și a împărțirii de dreptate, ci de pe urma omului al cărui destin îl falsifică sau nimicește de dragul unor foloase proprii.

Pentru că ofițerul de informații care, în loc să-și apere țara, se folosește de poziția sa și de secretele meseriei pentru a o vinde, nu trăiește de pe urma meseriei sale, ci de pe urma semenilor pe care-i trafichează.

Pentru că profesorul sau expertul în educație care falsifică procesul de educație de dragul accesării de fonduri, al obținerii de foloase materiale din vânzarea de auxiliare, manuale sau din meditații, nu trăiește de pe urma meseriei de profesor, ci de pe urma elevilor pe care îi folosește ca generatoare de venit.

Pentru că intelectualul care trăiește vânzând la taraba televiziunilor vorbe goale nu trăiește de pe urma meseriei sale, ci de pe urma oamenilor pe care îi leagă fedeleș în plasa meșteșugită sau grosolană a minciunilor sale pentru a-i livra, ca sclavi, puternicilor zilei.

Trecem printr-o epocă în care nu se mai trăiește de pe urma practicării meseriei, ci de pe urma oamenilor. De aceea, rostul experților în orice domeniu pare a fi acela de a distruge acel domeniu: experții în educație distrug educația, experții în medicină distrug sănătatea, experții în economie distrug bunăstarea oamenilor, experții în politică distrug polisul, ne fac imposibilă conviețuirea, experții în fake news/misinformation/disinformation distrug obiectivitatea jurnalistică și cenzurează arbitrar știrile, experții în justiție distrug justiția, experții în integritatea alegerilor distrug orice urmă de alegeri libere și cinstite. Nu se mai trăiește de pe urma meseriilor, ci a oamenilor. Cu alte cuvinte, s-a generalizat un soi de vampirism. Trăim de pe urma vieții altora. Întreaga chestiune a declinului societal ține de această raportare greșită, degradantă în fond, la educație. Școala, activă, digitală, incluzivă, diversă și echitabilă nu ne învață cum să ne trăim demn viețile, ci ne procesează în vederea obținerii unei patalamale care ne îngăduie să trăim de pe urma vieții altora, care ne facilitează vampirizarea altora, care ne pune în poziția de a ne putea suge de viață semenii. Problema deprofesionalizării nu e doar una sociologică, ci mai ales una ontologică pentru că afectează integritatea ființei noastre: ca agresori și ca victime, ca vampiri și ca victime. Schimonosește și împuținează ființa. Abandonul generalizat, în masă, al criteriilor deontologice, cârdășia generalizată a unor întregi corpuri profesionale întru înfăptuirea de abuzuri în serviciu, de crime și fărădelegi, e un semn al vampirismului colectiv. Nu suntem creștini, suntem demoni, adică, în sens etimologic, distrugători.



4. Școala clasică și oamenii liberi


Școala clasică, moștenită de la greci și romani, trecută prin Bizanț și universitățile Apusului, a înțeles rostul educației exact în sensul Biblic de mai sus. Astfel, învățatul Pier Paolo Vergerio [Petrus Paulus Vergerius] (1370-1444), profesor de Logică la Bologna, Padova și Florența, care a studiat greacă veche cu Manuel Chrysoloras și care a participat la Conciliul de la Konstanz și a publicat Africa lui Petrarca, preciza cât se poate de clar care sunt scopurile educației liberale în tratatul său De ingenuis moribus et liberalibus studiis adulescentiae [Despre caracterul și studiile liberale ale tineretului] (circa 1402-4), care a fost până la mijlocul veacului al XVI-lea, vreme de 150 de ani, unul dintre cele mai citite și studiate în școli cărți despre rostul educației. De ingenuis moribus a circulat în zeci de ediții tipărite și în extrem de numeroase copii manuscrise, fiind legată, de obicei, cu un tratat pe aceeași temă al lui Plutarh, De liberis educandis [Despre educarea copiilor], și cu unul al Sf. Vasile cel Mare, De legendis antiquorum libris, sive De liberalibus studiis [Despre cititul cărților vechi sau Despre studiile liberale]. De ingenuis moribus este deci cu adevărat reprezentativă pentru ceea ce lumea greco-romano-bizantino-catolică, adică a culturii și civilizației europene propriu-zise, era convinsă că trebuie să fie educația. Vergerius, părintele pedagogiei moderne, așeza educația în raport cu virtutea:

„Numim «liberale» acele studii care sunt demne de un om liber; acele studii cu ajutorul cărora urmărim dobândirea sau dezvoltarea înțelepciunii și a virtuții și care antrenează și dezvoltă cele mai înalte daruri ale trupului și minții care îi înnobilează pe oameni și care sunt pe bună dreptate considerate ca fiind răsplata virtuții. Căci pentru un temperament vulgar câștigul și plăcerea sunt singurul scop al existenței, pe când pentru o natură nobilă, virtutea și renumele. Prin urmare, este de cea mai mare importanță ca, încă din pruncie, acest țel, acest efort să fie menținut mereu viu în mințile în creștere”[2].

Așadar, scopul educației este acela de a obține nu plăcerea și câștigul, căutate de firile joase, ci virtutea și înțelepciunea, caracterul și renumele, honor et gloria, acea bună reputație care supraviețuiește în timp, care face astfel încât numele celui care o capătă să fie pomenit peste veacuri[3]. Un fel de veșnică pomenire de felul celei care, spunea Isus Sirah, este specifică posterității înțeleptului („Nu va pieri pomenirea lui şi numele lui va fi viu în neamurile neamurilor. Înțelepciunea lui o va spune neamurile, şi lauda lui o va vesti adunarea. Cât va trăi, nume își va face mai mult decât o mie; şi când va muri, va spori mărirea lui”).

Țelul educației e dobândirea caracterului și a pomenirii în veac. Cu alte cuvinte, scopul educației este întemeierea unei noi continuități, a unui nou reper, în persoana și renumele celui vrednic să rămână în memoria urmașilor. Nu câștigul și plăcerea. Și totuși, toate reformele educației din România s-au făcut pentru a așeza ca scop al educației câștigul și plăcerea, starea de bine, confortul, prosperitatea obținută prin adaptarea la cerințele pieței globale a muncii. Până și marile școli „Ortodoxe” din România educă pentru succes, ca și cum succesul ar fi provincia noastră, și nu datoria. Educația pentru succes, nu pentru îndeplinirea datoriei, este, din punct de vedere creștin, una dintre cele mai mari și mai smintitoare escrocherii, iar din punct de vedere societal este o nesfârșită sursă de oameni lipsiți de caracter.

Căutați în toate legile referitoare la educație din ultimii 25 de ani ceva legat de caracter. Cum poți vorbi de educație fără să așezi în centrul ei caracterul? Educația este acel proces structurat prin care omul este scos la liman (ex ducere), scos la mal, scos în lumea largă, așezat pe propriile picioare, condus către maturitate, liber să lucreze cu Dumnezeu pentru mântuirea lui și a celorlalți. Educația, ca proces structurat, se face deci până la o anumită vârstă, e specifică tinereții, când sufletul și mintea sunt maleabile, când creierul e maleabil și poate absorbi lucruri noi, poate lega sinapse și croi poteci ale învățării. De aceea educația nu are a se confunda cu școala vieții, cu experiența de viață, cu acumularea autodidactă și lipsită de structură făcută la anii maturității. Și nici cu celebra, și în timpul comunismului, și acum, „educație pe tot parcursul vieții” sau „formare continuă”, care e fie, în cel mai bun caz, o reprofilare subalternă, fie, în cel mai rău, reeducare și autoreeducare.

Se tot citează o apoftegmă anonimă, dar pusă mai faimos în circulație de Einstein într-un eseu „Despre educație”, cum că „educația este ceea ce rămâne după ce uiți tot ceea ce ai învățat la școală”[4]. Dar educația în acest sens einsteinian e o formă de senilitate, de demență senilă. Ca să nu fie astfel, trebuie să nuanțăm panseul de mai sus în sensul că educația este ceea ce îți rămâne din procesul structurat de învățare și de antrenare a caracterului prin care ai trecut în copilărie, adolescență și prima tinerețe. Rezultatele acestui proces, după cum arată Manfred Spitzer, supraviețuiesc cel mai bine îmbătrânirii și pierderii memoriei pentru că atunci, la tinerețe, se dezvoltă în creier sinapsele cele mai ramificate și mai profunde[5]. De aceea, odată cu îmbătrânirea, putem uita ce ni s-a întâmplat ieri sau acum zece minute sau acum o lună, dar ne amintim foarte clar lucruri din copilărie pe care în timpul vieții adulte părea că le-am uitat. Pentru că atunci, în copilărie, adolescență și prima tinerețe este creierul cel mai capabil să înțeleagă, să absoarbă, să memoreze și să lege între ele în mod structurat cunoștințele și experiențele venite din afară. Tocmai de aceea este importantă educația formală bună, pentru că sistemul de referință astfel obținut devine caracter și poate supraviețui dincolo de toate lucrurile și informațiile utile și pragmatice cu care suntem siliți a ne ocupa ca adulți. Orice bătrân senil caută plăcerea (de exemplu, vrea să mănânce dulciuri, înghețată), dar nu mai poate căuta bunul renume sau virtutea. Nu e normal așadar să fixăm ca scop al educației lucruri pe care le putem căuta și în stările noastre cele mai diminuate. Succesul ține de Dumnezeu, plăcerea ține de bestia/animalul din noi. Omului îi e dată datoria, dragostea față de Dumnezeu și de oameni, desăvârșirea caracterului prin lucru.



5. Pecetea caracterului


Dar ce e caracterul? Sensul prim, etimologic, elin, are de-a face cu un „semn săpat (în piatră, în metal) sau scris” – latinescul character vine din elinul kharaktēr „semn gravat” sau „simbol sau amprentă pe suflet” sau instrument de gravat (de la kharassein „a grava”). În epoca elenistică, sensul literal s-a extins prin metaforizare și caracterul a devenit calitate sau sumă a calităților care definesc și disting o persoană de altele. Ce anume ne face unici? Ce anume ne definește ca persoane? Chipul lui Dumnezeu din noi. „Pecetea prezenței lui Dumnezeu în inima omului”, după cum spunea Părintele Zaharia Zaharou. Caracterul are de-a face cu manifestarea chipului lui Dumnezeu din noi. Mântuirea, cu asemănarea. Caracterul este chipul lui Dumnezeu din noi și dăm dovadă de caracter atunci când în comportamentul nostru se manifestă acest Chip. Educația te învață cum să te comporți fără încetare în acest Chip.

Dar chipul lui Dumnezeu are de-a face cu Adevărul, Binele și Frumosul. Adevărul este ceea ce e adevărat. Cu alte cuvinte, adevărul este ceea ce sporește realitatea, ceea ce se alătură realității văzute sau nevăzute. Ceea ce corespunde acestei realități: adică ceea ce producem confirmând realitatea, sporind-o.

Adevărul. Binele. Frumosul. Nu există în legea educației. Nu există nicăieri. Au fost înlocuite de Diversitate. Echitate. Incluziune, o treime negativă. Și de Utilitarism și starea de bine. Care ne-au dat generații după generații, după cum a fost moda, de avocați fără talent, de economiști fără minte, de doctori mercenari, de preoți fără vocație, de universitari refuzați de idee. Toți, atrași de câștig. Pentru că acea meserie „se căuta”. Pentru că pe baza unei atestări în acea meserie puteai să-ți vampirizezi semenii, să-i storci de viață.

Părintele Dumitru Stăniloae a descris cel mai bine această stare a omului care uită de chipul lui Dumnezeu din el, care trăiește căutând doar plăcerea, câștigul și satisfacerea vanității:

„Pe cînd viața spirituală a celui ce are pe Dumnezeu și pe semenii săi ca parteneri și conținuturi de cunoaștere și de iubire sporește mereu în plinătate și bucurie, viața celui ce nu cunoaște ca vrednice de prețuire decît cele trecătoare şi eul său devine un chin al golului, al lipsei de sens, al absurdului întregii existențe. Acela trăiește permanent sentimentul celui ce ar vrea să piară, dar de existență, totuși, nu poate scăpa. Așa cum nu şi-a dat-o el, nici nu şi-o poate lua el. Aceasta este moartea trăită veșnic sau iadul. De aceea nici chipul lui Dumnezeu nu se șterge în el cu totul, ci se strîmbă din ce în ce mai mult, devenind tot mai hidos, din frumos cum era. Chiar moartea lui cu trupul nu e și o distrugere a sufletului, ci mai mult o corupere a lui, care corespunde coruperii trupului. Poate ca un fel de trup corupt și în continuă dar nesfîrşită corupție va fi și trupul lui înviat”[6].

De ce ne mirăm că adolescenții se droghează și se sinucid și se îmbolnăvesc psihic în momentul în care școala este organizată prin lege și ca sistem de comportament în jurul câștigului, plăcerii și minciunii egocentrice? Unde sunt Binele, Adevărul și Frumosul? Unde e tot ceea ce dă sens vieții? Unde e ceea ce dă viață? Unde sunt tinerii educați, înălțați în acest sens? Unde este educația care poate face din elevi nu coji ale minciunii, ci niște oameni care se umplu de viață, care își sporesc propria realitate sporind realitatea din jurul lor? Unde sunt profesorii care nu își folosesc elevii de dragul accesării fondurilor? Care-și fac datoria? Unde sunt părinții care să-și facă datoria cerând ca fiii și fiicele lor să fie educați la școală pentru caracter și veșnică pomenire, nu pentru spirit mercenar și viclenie târâșă? Unde sunt profesorii și părinții care să caute vocația elevului? De ce producem falși doctori (dedicați îmbolnăvirii omului), falși profesori (dedicați ignoranței), falși intelectuali (dedicați minciunii), falși oameni ai legii (dedicați bunului plac), falși arhitecți (dedicați urâtului) ș.a.m.d.?

Școala de azi nu mai este axată pe ideea de educație în sensul îndeplinirii datoriei față de Dumnezeu și de manifestare prin caracter a chipului lui Dumnezeu din noi. Această școală acoperită pedagogic de cerințele unei societăți concentrare doar pe câștig, succes, plăcere și egocentrism a fost cel mai bine descrisă de marele pedagog creștin și nobil de viță veche Edward Lyttelton:

„În privința acestui subiect, nu te lăsa atras de toți genialii flecari optimiști care caută să-i convingă pe tineri că e ceva în neregulă cu eșecul. Eșecul poate să aibă de-a face cu alegerea metodei greșite și de obicei are de-a face cu alegerea unui scop greșit; dar eșecul, atunci când e provocat de alegerea unui scop greșit, cu alte cuvinte, care nu are urmărește facerea voii lui Dumnezeu, e mai bun decât succesul. Totul se învârte în jurul aceluiași punct. Dacă înțelegem personalitatea, puterea și iubirea lui Dumnezeu, atunci vicisitudinile vieții nu contează pentru că, dacă facem voia Lui, eșecul nu poate fi decât aparent. Cu alte cuvinte, viața dedicată lui Dumnezeu e trăită cu mereu sporita convingere că din toate relele și ororile noastre finite decurge un bine infinit, cel puțin pentru cei care reușesc să le înțeleagă rostul. Acest rost este înțeles mai întâi prin faptul că te învață cineva, apoi prin faptul că îl vezi, și apoi prin faptul că îl trăiești. Acesta este secretul oricărei educații și suprema noastră datorie. Dar chiar și cea mai bună viață lumească nu are decât un principiu, unul probabil că foarte nobil, dar care până acum nu a încetat să eșueze și care pare să eșueze din ce în ce mai rușinos pe măsură ce îl aplicăm mai insistent. Acest principiu este acela de a-i face pe toți fericiți și de a nu ne gândi serios la Dumnezeu decât ca posibil secund al nostru în această întreprindere. Și în această calitate trebuie să recunoaștem că El ne e de minim ajutor, de fapt, că nu e cu nimic mai eficient decât o comisie ministerială. Acestea sunt principiile între care trebuie să alegem; și prima cerință este ca fundamentala și ireconciliabila diferență dintre ele să fie clar recunoscută de toți cei care-i educă pe tineri […] Ce discut aici este dacă adevărurile revelației trebuie să fie predate de dragul lor, indiferent de rezultate, sau doar în măsura în care le putem găsi vreo utilizare. Înainte de a ataca fondul problemei, doresc să atrag atenția că suntem aproape cu toții incapabili să judecăm corect importanța vitală a revelației lui Dumnezeu din cauză că abandonăm atât de flagrant, stăruitor și orbește cele mai profunde și mai sacre convingeri în mult mai simpla sferă a moralei. Gândiți-vă doar: cum poate un biet om care, ani la rândul, și-a smuls fără să-și dea seama gândul de la Dumnezeu pentru a se gândi numai la sine, cum poate deci un asemenea om să judece cutremurătoarele taine dăruite credinței și înțelegerii noastre, mai ales că nu poate să le judece altfel decât în funcție de cum și cât îl ajută pe el și pe alții în lupta pentru câștig material sau în satisfacerea dorinței de împăunare sau a poftei de aplauze. Deci, Henry, dacă ce am spus până aici e adevărat, educația e un lucru; dacă e fals, educația e altceva. În primul caz, e ceva simplu, inteligibil și iradiind cea mai luminoasă speranță. În cel de-al doilea caz, e un jalnic, încâlcit și total lipsit de valoare haos de obiective crucișe și eforturi veșnic eșuate care inițial promit ceva dar care niciodată nu duc la nimic; și cu cât ne încăpățânăm pe acest drum, cu atât tot sistemul de educație devine mai uscat, mai steril și mai duhnind a moarte”[7].

Recunoașteți starea școlii românești de astăzi în cuvintele lui Lyttelton de acum un veac? Recunoașteți valoarea trecutului? A reperelor? Atunci, nu mai stați. Avem de ridicat școli care zidesc caractere. Adevărul, Binele și Frumosul ne cer să știm și să facem bine atât de multe lucruri. Trebuie să ne recăpătăm stăpânirea de sine și de propria țară refăcând legătura cu tot ce ne-au lăsat strămoșii. Pentru că ei ne-au transmis, la ei am văzut și împreună cu ei am trăit Adevărul, Binele și Frumosul. Educația nu are cum să fie, așa cum vor stăpânii noștri de azi, o procesare digitală a omului. Educația este, de fapt, acea ieșire din palat a Împăratului împreună cu fiii săi pentru a da roată împărăției, pentru a le arăta ce le lasă moștenire. Educația e împroprietărire și înrădăcinare. Educația e familiarizarea și transmiterea de patrimoniu, de împărăție de Adevăr, Bine și Frumos. O împărăție cu multe conace și moșii înfloritoare. Unde pustiul nu mai poate călca, nici în miez de noapte, nici în plină zi.



(Text prezentat în variantă prescurtată pe 6 octombrie 2023 în cadrul conferinței „Împreună pentru copii” de la Târgu-Mureș și care urmează să apară în numerele din noiembrie și decembrie 2023 ale revistei Convorbiri literare)



[1] Xavier Léon-Dufour (coord.), Vocabulaire de théologie biblique (Paris: Éditions du Cerf, 1988, ed. VI), p. 1306. [2] „Liberalia igitur studia vocamus, quae sunt homine libero digna: ea sunt quibus virtus ac sapientia aut exercetur aut quaeritur quibusque corpus aut animus ad optima quaeque disponitur, unde honor et gloria hominibus quaeri solet, quae sunt sapienti prima post virtutem proposita praemia. Nam ut illiberalibus ingeniis lucrum et voluptas pro fine statuitur, ita ingenuis virtus et gloria. Oportet igitur a prima infantia his intendere et ad sapientiam omni studio conari” (Craig Kallendorf, ed. și trad., Humanist Educational Treatises [Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 2002], p. 28). [3] Gianni Guastella, Word of Mouth Fama and Its Personifications in Art and Literature from Ancient Rome to the Middle Ages (Oxford: Oxford University Press, 2017), p. 5, 282. [4] Albert Einstein, Out of My Later Years (New York: Kensington Publishing, 1984 [1956]), p. 36. [5] Vezi primele două capitole din Manfred Spitzer, Demența digitală. Cum ne tulbură mintea noiel tehnologii, trad. Dana Verescu (București: Humanitas, 2020), pp. 25-55. [6] Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu (Craiova: Editura Mitropoliei Olteniei, 1987), p. 12. [7] Edward Lyttelton, Letters on Education (Cambridge: Cambridge University Press, 1922), pp. 61, 41. Cartea se află sub tipar, împreună cu toată opera pedagogică a lui Lyttelton, la Editura Institutului de Studii ale Modernizării „Alecu Russo”/

388 views0 comments

Recent Posts

See All

Comments


bottom of page