România eternă
Â
Când acum câteva luni se cerea României să participe la Expoziția universală de Arte decorative, ea era totodată cufundată întrʼo mare îndoială. Într’adevăr, România posedă o artă și încă una de primul rang: o artă religioasă veche, artă populară în producțiunile ei foarte variate, apoi arte mature representate printr’o pleiadă de sculptori, de pictori și de gravori parte decedați, alții încă în viață. Cât privește arta decorativă modernă în sensul cum organisatorii expoziției au înțeles-o, pe aceasta nʼam găsit-o nicăieri.
România, mai mult decât oricare altă țară oferă contraste isbitoare, antinomii neașteptate, în care arhaismul joacă un rol de frunte. Un arhaism foarte greu de distins, ce e dreptul, pentru observatorul superficial.
Orașele, pe care le cunoaște cu deosebire călătorul, seamănă din ce în ce mai mult orașelor din Occident. Centrul Bucureștilor are case cu câte șase caturi, magazine mari, străzi animate și eligente, hoteluri mari, teatre și ceasuri la modă. „E un mic Paris“– se zice, și de fapt nu te înșală gândul. Nu mai lipsește decât un tramvai subpământean (și totuși se vorbește de construirea unuia) pentru ca să găsești toate elementele mulțumită cărora marile orașe pierd pitorescul și personalitatea lor. De abia ici și colo, pe străzi lăturalnice, mai întâlnești câțiva țărani care-și mână carele lor trase de boii înceți la pas sau prinse de hamul celor trei cai mici.
Ițarii, cămășile brodate, jiletcile de piele cu arabescuri strălucitoare, căciulile aruncă o notă proaspătă, colorată, în mijlocul costumelor întunecate și monotone importate din Europa centrală sau chiar croite ca ultime creațiuni ale modei din Occident. Notă rară și prețioasă care de-abia lasă să se bănuiască pitorescul câmpului și al mahalalei. La Camera Deputaților, representanții acestui popor cu deosebire țărănesc au adoptat aproape toți moda occidentală și cei din urmă credincioși ai costumului național surprind privirea tot pe-atât pe cât o încântă.
În această Capitală cu totul nouă, lipsită din cauza devastărilor repetate de aproape toate monumentele trecutului ei, apoi devenită, în mijlocul cataclismului recent, locul de întâlnire al unei mulțimi heterogene de indezirabili, trebue să cauți câtva timp sufletul României eterne.
Dar pentru cel ce stărue să descopere acest suflet, sufletul însuși în sfârșit i se desvălue.
Chiar capitala, cu tot cosmopolitismul ei eclectic, iubește straniu trecutul. Uneori, fisionomia ei se schimbă. Cutare serbare de binefacere sau cutare bal îngădue să vezi minunatele costume pe cari serbătoarea națională, la 10 Mai, le desfășură în defilare în privirile mulțimei înminunățite. Fote cu tonuri vii și accentuate încă prin fire de aur sau argint, ii somptuoase și broderii fine cari încercuesc frumos gâtul pentru ca apoi să-și prelungească linia unduitoare pe umeri și brațe, marame și batiste roșii frumos înnodate în jurul capului dau femeilor și fetelor tinere atâta farmec încât nu regreți zilele în care părăsesc creațiile cele mai subtile ale croitorilor parisieni.
Străinul care pătrunde în interioare românești trebue să se aștepte și la mai mari surprize. Nu pentru că mobilele sunt diferite de ceea ce ele sunt aiurea, dar pentru că aici nevoia creiază obiectul.
Dacă întâlnești uneori acele câteva invenții occidentale destul de neliniștitoare, acele mobile cu forme ciudate, cu destinațiune enigmatică și al căror material prea bine lustruit te face să te gândești la marmora necropolelor, găsești totuși, mai cu seamă, acele mobile de altădată, practice și confortabile și cari sunt uneori împodobite de delicatele și decadentele grații bizantine.
Dar în tot locul note calde înveselesc ochiul. Romburi variate în culori felurite și strălucitoare, fonduri primitive mai discrete și bordate de negru și topite în albastru și verde, răspândire de figuri geometrice, buchete mari de flori stilizate, toate splendorile covoarelor celebre se răspândesc generos în toate locuințele, chiar și în cele mai umile.
Casele bogate își fac o cinste din a putea expune alături de celebrele covoare din Asia Mică sau din Persia una sau două minunății din Basarabia, bucăți de muzeu, al căror verde sau roșu așezate îmbinat cântă o prodigioasă și sobră simfonie. Alături de covoare, vazele. Și în Franța domnește gustul ceramicei, dar aici totul se armonizează. Vase elegante cu linii simple sau strânse de banda mică cu motive geometrice, ele aparțin aceleiași tradiții ca și covoarele de pe fondul cărora se desprind. In aceste motive de decorațiune, le-ai putea regăsi pretutindeni. Prezente în toată istoria artei danubiane, ilustre până în Grecia, unde caracterizează o epocă, ele incarnează, vecinic viu și tânăr, eternul arhaism al României.
În acest cadru trăește o familie foarte diferită de ceea ce poate fi închipuit în orice fel, mult mai tradiționalistă decât a noastră. Nu cʼar fi mai solid constituită, dar genul vieței sale e ceea ce o caracterizează. Dacă bărbatul duce oarecum o viață în afară, femeea rămâne straja căminului. Caʼn timpurile vechi, ea nu se îndepărtează niciodată, cu toată excepția câtorva doamne din marile orașe cari frecventează cinematografele, palace-urile și dancing-urile, după moda anglo-saxonă. Prin femee se transmite gustul interioarelor decorate cu dragoste, prin ea se practică ospitalitatea simplă și încântătoare a cărei arhaică cordialitate miră și seduce pe trecător, în sfârșit tot prin ea, mai liniștită decât bărbatul, se întreține flacăra vieții intelectuale. Și aici iarăși se manifestă perpetua antinomie. Dacă francezul se bucură să regăsească pe masa saloanelor românești ultimele publicațiuni ale diverselor noastre reviste franceze, el descoperă și operile venerate ale literaturei naționale cum și acele cărți prin cari tânăra școală istorică se trudește să reînvieze istoria veche a țării.
Căci viața intelectuală din ce în ce mai mult se orientează către trecut. Sub impulsul unui guvern luminat, prieten al savanților și artiștilor, eminente personalități au contribuit să întrețină cultul tradițiilor naționale.
Expozițiile organizate la Casa Școalelor, la Muzeul Universității, seria lucrărilor meritoase ale elevilor Şcoalei de Arhitectură dau o viziune directă a capodoperelor studiate pe cărți.
În timp ce restauratori însuflețiți de cele mai curate intenții se trudesc, ca de pildă la Stavropoleos, să salveze monumentele cele mai vechi ale Capitalei, amatori în muzee de artă populară iar credincioșii costumelor și dansurilor de altădată consacră acestora minunate serate.
În sfârșit, muzicianii școalei noui, cu Brăiloiu în frunte, nu pregetă de-a consacra din timpul lor clipe pentru publicarea și orchestrarea bucăților celor mai caracteristice ale folclorului muzical.
Astfel, cu tot modernismul de fațadă și cu tot fetișismul ei modern de activitate, chiar până și Strălucitoarea Capitală știe să facă abstracție de cosmopolitismul năvălitor și să asculte ritmul intim al inimei sale proprii.
Provincia rămâne cu atât mai mult orientată spre trecut.
Și aici e necesar să precizăm.
Desigur că Reșița e un mic Creuzot, Constanța are elevator-ii săi și colinele de la Țintea și Moreni au văzut deodată crescând o vegetație stranie de turnuri în lemn sau din metal, indispensabile la exploatarea petrolului, dar cadrul și ritmul vieței rustice nu s’au schimbat și orașele de provincie păstrează preocupările lor de altă dată.
În minunatul său peisagiu de coline, Iașul tainic, imaculat, păstrează curtenitoarea și hieratica rezervă a unei capitale nerecunoscute. Cluj și Cernăuți străjuesc câmpiile românești și evocă amintirea groaznică a unui trecut dramatic. Alba-Iulia, în apropierea vechei capitale dace, dormitează în așteptarea isbitoarei renașteri a unei încoronări. Cetățile străjuitoare ale fluviului reamintesc memoria tuturor popoarelor ce-au trecut cândva pe acolo cum și elaborația cea mai veche a sufletului național.
Câte bogății acumulate, materiale și morale! Singur un specialist ar putea da o idee de ceeace ca frumos și vechi închid văile tăcute ale Munților, mai bine proteguite decât câmpia valahă împotriva trecerei distrugătoare a repetatelor invazii.
Biserici îmbrăcate în picturi, Voroneț, Moldovița, Sucevița și atâtea altele, icoane naive și prețioase, tesaurele de la Putna și ale bătrânelor mănăstiri, pline de stofe somptuos brodate, de bronzuri cizelate, de xilografii strânse până la paradox și ascunse acolo ca nesfârșite resturi ale unei tradiții româno-bizantine, iată ceea ce munții oferă amatorului și artistului. Trecutul e viu, el se amestecă întrʼatât prezentului încât ar fi zadarnic să vrei să-l desprinzi de unul.
Când, înainte de 1840, chiar în Valachia se clădia o biserică, încă se mai urma pentru decorarea ei tradiția Muntelui Athos; crucile răspândite în tot locul de-alungul drumurilor Olteniei sunt conforme tradiției.
Pictorii-pescari din Jurilovka urmează la fabricarea icoanelor cele mai bune tradiții bizantine și broderiile țărănești sunt concepute ca acele ale tesaurelor din schituri.
La întâmplare, în călătorii mai mult decât la București trebue să cauți sufletul României, esența vieței sale, a gândirei și a artei ei. Mergeți la Horez, inimitabilele sculpturi și picturile emoționante și naive; mergeți la Curtea de Argeș să cereți celor două basilice vecine și de-o vârstă atât de diferită secretul istoriei române.
Mergeți pretutindeni, în mănăstirile renumite și în cătunele cele mai umile și în tot locul trecutul și prezentul vă vor înfățișa asemănătoare opere, născute din sufletul imuabil al unui popor tradiționalist.
(Neamul Românesc, An XX, No. 213, 24 septembrie 1925)