Digitalizarea școlii are toate semnele desăvârșirii procesului neoliberal de privatizare a școlii românești, de transformare a ei în piață, în resursă a variilor corporații, lobby-uri și rețele ideologice sau financiare care s-au branșat deja la ea în urma reformelor din ultimii 30 de ani. După cum ne arată experiențe recente la nivel global, accesul la internet poate fi oricând restricționat de către marile corporații care controlează domeniul digital. România vrea să digitalizeze școala în condițiile în întreaga rețea digitală a țării este în mâini private, statul român neavând nici o rețea alternativă, controlată de noi. Softurile educaționale și manualele alternative sunt/vor fi tot proprietate intelectuală străină, de închiriat, controlată de alții. România a trecut deja prin episoade în care supermarketurile sau băncile străine au dat de înțeles, în timpul variilor crize financiare sau politice din trecutul recent, că pot închide oricând accesul românilor la hrană sau la bani. Nu vrem să se poată întâmpla același lucru și cu școala. La urma urmelor, am văzut în timpul acestei crize Covid 19 ce efecte dezastruoase produce închiderea școlilor. Nu vrem să putem fi șantajați și cu acest lucru, pe lângă faptul că digitalizarea va lăsa școala românească în umbra amenințărilor virușilor digitali (care pot închide sau compromite sistemul), hoților de identitate sau hackerilor și cu povara financiară a unei tehnologii care, spre deosebire de cărți, funcționează doar pe bază de licență anuală și trebuie veșnic actualizată: la strămoșeștile “vinărit”, “stupărit” și “oierit”, am adăuga “softăritul”. Prin urmare, s-ar putea considera că digitalizarea școlii este un atentat la adresa integrității culturale și economice a României. În Strategia MEC se tot vorbește de “conectivitate” și de “siguranța digitală” a navigării pe internet, dar nu ni se spune mai nimic liniștitor despre siguranța școlilor în cadrul siguranței naționale.