Școala clasică dezvoltă judecata rațională
Școala clasică oferă elevului instrumentele necesare pentru a cunoaște lumea.
Una din primele probleme pe care și le-au pus filozofii a fost cunoașterea lumii. Toți marii filozofi, de la pre-socratici la Michel Foucault și Ludwig Wittgenstein, trecând prin Platon, Aristotel, Sf. Augustin, Sf. Toma din Aquino, Descartes, Locke, Hume, Kant, Hegel, Husserl, Heidegger, s-au ocupat cu epistemologia - teoria cunoașterii.
Iată, pe scurt, epistemologia pedagogilor români clasici (din Compendiu de pedagogie, Ion Popescu, Sibiu 1868):
1. Cunoașterea lumii de către copil se face în primul rând prin cele cinci simțuri (văz, auz, miros, gust, pipăit).
2. Impresiile transmise prin simțuri dau naștere la idei.
3. Ideile comune mai multor lucruri se numesc noțiuni sau cunoștințe (fagul, stejarul, nucul și mărul au în comun faptul că sunt arbori; arborele este o noțiune).
4. Reprezentarea în minte a noțiunilor se numește cugetare sau gândire.
5. Determinarea conținutului (cuprinsului) noțiunilor se numește judecată.
6. Exprimarea în cuvinte a unei judecăți se numește propoziție.
7. În cugetare pot fi cuprinse mai multe judecăți combinate una cu alta (ex: Trandafirul este o floare. Toate florile se ofilesc. Deci și trandafirul se ofilește.) Judecățile din care se deduce cea din urmă se numesc premise, iar judecata dedusă din premise se numește concluzie.
8. Logica este știința ce cuprinde regulile despre dreapta cugetare.
9. Cugetarea și judecata laolaltă formează inteligența. Inteligența este facultatea care-l deosebește pe om de animale.
10. Inteligența în devoltarea ei cea mai înaltă se numește rațiune.
După ce am definit toate aceste concepte, putem spune că școala clasică pune bazele dezvoltării rațiunii copilului.
Să trecem în revistă cîteva modalități prin care școala clasică oferă elevului instrumentele necesare cunoașterii lumii:
-
Școala clasică pornește de la observarea naturii (a realității) - științele naturii sunt studiate împreună cu citirea în primii ani de școală, exercițiile de matematică se fac pe bază de exemple din lumea naturală.
-
Introducerea în matematică se face pe bază de mulțimi de obiecte concrete și familiare elevului.
-
Adunarea și scăderea (primele operații învățate de elev) sunt prezentate vizual, pe bază de mulțimi de elemente concrete (vezi imagini din manualele de matematică clasice, mai jos).
-
Elevii sunt îndemnați să compare lucrurile pentru a observa trăsăturile comune sau diferite și astfel a-și forma primele noțiuni.
-
Se studiază gramatica clasică: părți principale de propoziție (subiect și predicat), părți secundare de propoziție (atribut și complement), ceea ce contribuie mai târziu la construirea de propoziții logice riguroase.
-
Se pune accent pe înțelegerea textului, adică extragerea ideilor (a înțelesului) dintr-un text, ceea ce îi pregătește pe elevi să extragă mai târziu înțelesul din realitatea înconjurătoare.
-
Școala clasică contribuie la formarea/asimilarea de noțiuni despre lumea fizică (ex. orice corp este atras de pamânt cu o forță numită atracția gravitațională și egală cu 9,8 m/s2), din lumea chimică (acizii reacționează cu bazele), din lumea biologică (un mamifer naște pui vii pe care-i hrănește cu lapte).
-
Școala clasică oferă primele noțiuni de logică, nu doar teoretică (prin studiul științei logicii), ci și aplicată (toate problemele de geometrie, unde se pornește de la un set de date, pe baza cărora, prin inducție și raționament logic, se obțin alte propoziții adevărate și în cele din urmă se demonstrează concluzia, sunt practic probleme de logică aplicată).
Școala clasică se bazează pe citit
Cititul, această activitate “tradițională” atât de detestată de promotorii școlii active, experimentale, negative, care ar prefera să educe elevii în orice alt fel – prin lucru manual (crafts), prin jocuri pe calculator, prin filme, prin joc, prin lucru în echipe. Această activitate atât de învechită, încât până și disciplina – învechită – “Limba și literatura română” a fost înlocuită cu activitatea – modernă – “Comunicare”. Și în manualele de ”Comunicare” sunt incluse exerciții de comunicare non-verbală. O schimbare care ne arată clar că elevul – omul în formare – trebuie învățat doar să comunice, indiferent în ce fel – prin gesturi, mimică, imagini, interjecții – nu neapărat prin cuvânt. Ce este, deci, cititul?
Conform dicționarelor, cititul este procesul cognitiv de decodare a înțelesului dintr-un text. Este un proces complex, în care cititorul trebuie mai întâi să recunoască fiecare cuvânt, să-i recepteze înțelesul, pentru ca apoi să construiască înțelesul precis al fiecărei propoziții și, în cele din urmă, al întregului text.
Se poate înlocui comunicarea prin cuvânt (scris sau vorbit) cu comunicarea non-verbală? Să spunem că prin comunicarea non-verbală se pot transmite emoții (cînd cineva țipă înțelegem că e înspăimântat sau mânios). O pictură ne poate transmite emoțiile pictorului (extaz în fața frumosului, oroarea de război și de moarte, etc). Un simbol vizual ne poate transmite informații utile (imaginea stilizată a unui avion care decolează ne indică drumul spre aeroport). Însă omul nu poate funcționa doar pe bază de informații și emoții. La acest nivel, de condiționare pavloviană, funcționează necuvântătoarele. Omul însă este o ființă rațională. Poate omul să funcționeze ca ființă rațională pe bază de comunicare non-verbală?
În articolul “Predarea matematicii în ciclul primar (I)” prezentam, la început, concepția pedagogică clasică despre procesul de învățare: “Scopul învățării este să-i ofere elevului instrumentele necesare pentru a cunoaște lumea. Instrumentele cu ajutorul cărora elevul cunoaște lumea sunt noțiunile și judecățile construite pe baza acestor noțiuni prin procesul gândirii raționale.” Articolul descria în continuare procesul de formare a noțiunilor în mintea omului. Care este însă legătura dintre noțiuni și comunicarea verbală? Iată ce scria I. Găvănescul despre această legătură:
“Noțiunile n-au reprezentant fizic, material, în natură, ca senzațiile, reprezentările și percepțiile, cari se raportează la ceva particular și determinat. Omul abstract nu se poate arăta trăind, mișcându-se, ci se pot arăta totdeauna numai indivizi anumiți, cari, pe lângă notele comune tuturor oamenilor, mai prezintă altele particulare, proprii numai lor. Semnul exterior al cuprinsului de idei ce formează noțiunea «om» este numai cuvântul «om» pronunțat sau scris. Se asociază astfel de un complex de reprezentări sau de o noțiune o percepție auditivă sau vizuală, adică niște sunete: cuvintele, sau niște semne: literele. Cu cât cugetarea crește, cu atât și limba se dezvoltă, căci mulțimea noțiunilor cere înmulțirea semnelor exterioare sau a vorbelor care să le reprezinte.” (I. Găvănescul - Elemente de psihologie)
Iată, deci, că singurul reprezentant material al noțiunii este cuvântul. Cuvântul “cal” nu reprezintă un cal anume, ci orice animal cu patru picioare, copite, coamă, coadă etc, folosit la călărit sau la tracțiune … întrunind, deci, caracteristicile comune tuturor cailor. Cuvântul “roșu” nu reprezintă soarele sau focul sau sângele, ci caracteristica comună a acestor obiecte (pe care le percepem individual prin simțuri). Cuvântul “cinci” nu reprezintă numărul cinci, sau cinci copii, sau cinci mere, ci caracteristica comună a acestor grupuri.
Dacă singurul reprezentant material al noțiunii este cuvântul, înseamnă că nu putem opera cu noțiunile decât prin cuvinte. Dacă vrem să comunicăm ceva legat de o noțiune, avem nevoie de cuvinte. Dacă vrem să construim o judecată pe baza unor noțiuni, avem nevoie de cuvinte. Orice încercare de a funcționa fără a apela la cuvinte ne condamnă să rămânem la nivelul animal al vieții. Din moment ce construirea unei judecăți, a unui raționament, are nevoie de cuvinte, dacă ne lipsim de cuvinte renunțăm la a mai fi ființe raționale.
Iată de ce activitatea cititului este esențială pentru formarea oricărei ființe raționale. Învățând cuvinte – construindu-și vocabularul – elevul este pus în contact cu noțiunile reprezentate de acele cuvinte. Învățând gramatica, elevul află regulile de funcționare a limbii – cum se folosesc cuvintele pentru a transmite idei sau judecăți complexe. Iar citind cărți, elevul este pus în contact direct cu mințile din care au izvorât acele gânduri. Așa cum diamantul nu poate fi șlefuit decât cu alte diamante, o minte gânditoare nu poate fi șlefuită decât prin contactul cu alte minți. Iar o minte strălucită se va forma prin contactul cu alte minți strălucite. Bălăceala non-verbală în mediocritatea ”comunicării” de ”informații” și emoții întâmplătoare nu șlefuiește, ci predispune la moarte intelectuală.
Școala clasică formează caracterul
Conform definiției din dicționar (Dex), caracterul este “ansamblul însușirilor fundamentale psihico-morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile și acțiunile sale.” Prin extensie, expresia “om de caracter” este definită drept “personalitate morală caracterizată prin voință fermă, corectitudine și consecvență, integritate etc.”
Școala clasică are drept scop cultivarea însușirilor fizice, morale și intelectuale ale elevilor pentru a-i ajuta să devină oameni de caracter. Pentru aceasta, pornește de la antropologia clasică, conform căreia viața omului se desfășoară pe trei nivele:
1.
Nivelul fizic – fenomenele legate de funcționarea internă a corpului (respirația, digestia etc) și de funcționarea lui în lume (mișcarea și percepția lumii prin simțuri). Educația la nivel fizic are de-a face cu sănătatea trupească și cu antrenarea organelor de mișcare și de simț pentru o bună funcționare, care include și demnitatea prezenței fizice în lume, afirmarea statutului de om întreg și responsabil prin comportament și ținută.
2.
Nivelul intelectual – toate procesele prin care omul poate cunoaște și înțelege lucrurile care-l înconjoară. Aceste procese cuprind următoarele mari etape: intuiție – idee – noțiune – judecată – raționament – inteligență – rațiune. Educarea intelectului a fost discutată în articolul ”Școala clasică dezvoltă judecata rațională”.
3.
Nivelul moral – alcătuit din deciziile/alegerile pe care le face omul de a acționa într-un fel sau în altul, pe baza distingerii între bine și rău. Putem spune, deci, că oamenii de caracter sunt cei care au învățat cum să deosebească binele de rău și, în comportamentul lor, se străduiesc permanent să aleagă binele.
De ce trebuie să formăm oameni de caracter?
Pentru a răspunde la această întrebare vom merge la unul din părinții pedagogiei clasice – Johann Heinrich Pestalozzi.
După cum arată G. G. Antonescu în Istoria Pedagogiei, Pestalozzi și-a elaborat concepția pedagogică pornind de la o radiografie a societății elvețiene din a doua jumătate a secolului XVIII. Conform gânditorului elvețian, patriciatul elvețian deposedase păturile meșteșugărești și țărănești nu doar de putere politică și financiară, ci și de capacitatea de a produce. Importul de mărfuri și de cultură sărăcise material și corupsese spiritual societatea elvețiană. Poporul, lipsit de mijloacele necesare pentru a-și afirma personalitatea în mod productiv, căzuse pradă mizeriei, ignoranței și imoralității. Taxele răpeau și puținul agonisit prin muncă cinstită de fermieri și meșteșugari. Dar, observa Pestalozzi: “Izvorul cel mai adânc al mizeriei poporului era lipsa de cultură intelectuală, morală și religioasă.”
Pornind de la principiul că ”omul trebuie considerat ca scop în sine și nimeni nu are dreptul să-l trateze doar ca pe un mijloc”, Pestalozzi a propus diverse măsuri de ameliorare a situației care pot fi sintetizate astfel:
1.
“Pentru ca cei avuți și puternic să nu abuzeze de puterea lor, în detrimentul clasei de jos, ci din contră, să ocrotească pe cei lipsiți și slabi, ei trebuie să fie cultivați intelectualmente și moralmente.
2.
Pentru ca oamenii din popor să poată pe de o parte să-și procure o mai bună stare materială, pe de altă parte, să o utilizeze spre binele lor și al familiei lor, ei trebuie să fie de asemeni cultivați moralmente, intelectualmente și fizicește.”
Pentru a explica rolul educației în creșterea calității vieții, Pestalozzi trece în revistă treptele evoluției morale a omului:
Prima treaptă - starea naturală
-
Se bazează pe instinct
-
Omul își poate satisface cerințele instinctului fără muncă și se află în deplină siguranță față de semenii săi
-
Este caracterizată prin inocență, dar aceasta dispare la prima nemulțumire, la prima eroare
-
Cu cât omul natural cunoaște mai bine răul trecut, cu cât suferă mai mult de răul prezent și cu cât se teme mai tare de răul viitor, cu atât inocența pălește și brutalitatea se accentuează
Treapta a doua - starea socială (ne-educată)
-
Omul este nevoit să-și procure prin muncă satisfacerea necesităților și să-și asigure prin prevedere și luptă persoana
-
Își pierde liniștea și bunăvoința, nu vede decât cerințele instinctului egoist
-
Cine i se opune este ucis, cine i se supune îi devine sclav
-
Omul devine barbar, are în vedere numai interesul propriu
-
Caută să-și micșoreze propriile îndatoriri și să-și sporească drepturile față de alții
Treapta a treia - starea morală (educată)
-
Omul își dă seama (sau află de la cei mai învățați) că societatea barbară, bazată doar pe interesul egoist, sălbatic, nu-i garantează existența, liniștea și propășirea
-
Acceptă ideea că trebuie să îi pese de semeni, că trebuie să le fie tuturor bine ca să-i fie și lui, personal, bine
-
Acceptă să renunțe la o parte din pretenții, din “binele” personal, în favoarea binelui social
-
Această stare are la bază disciplinarea instinctelor, educarea rațiunii și îmbrățișarea comportamentului moral
Rolul educației în această evoluție a omului este:
-
de a disciplina instinctele omului, învățându-l să respecte anumite reguli personale și sociale (de exemplu, să se spele sau să nu mintă); în lumea modernă, această parte a educației se face preponderent în familie
-
de a-i antrena intelectul la un nivel cât mai înalt, astfel încât, pe de o parte, să capete abilitățile necesare pentru a-și putea câștiga ușor existența, iar pe de altă parte, să înțeleagă corect lumea în care trăiește, ca să nu ia decizii greșite care să-l ducă la suferință proprie sau la a face rău celor din jur; în prezent, această parte a educației se face preponderent în școală
-
de a-l învăța să deosebească binele de rău; această parte a educației se face în familie, în școală și în biserică
Iată cum rezumă și George Radu Melidon necesitatea de a cultiva moralitatea în om:
“[D]in punct de vedere al facultăților morale, omul dispune de o putere de conștiință, prin care se află în stare de a distinge și a prevedea binele sau răul, chiar în lucrările cu care nu se găsește în raport imediat [nemijlocit], adică de care nu are însuși vreo necesitate sau trebuință directă. Din aceasta urmează că omul nu poate fi niciodată fericit și mulțumit numai cu sine însuși, ca o vită care, când are pentru sine de mâncare, nu se mai neliniștește în nimic, chiar când toate semenele și perechile ei ar muri de foame lângă ea. Rezultă dar că omul, nefiind creat numai pentru sine, ci pentru scopul superior de a contribui la îmbunătățirea generală, el nu poate să-și găsească niciodată fericirea individuală decât în buna stare generală.
Această însușire cu totul distinsă a naturii umane formează nu numai toată superioritatea și nobilitatea omului, ci și singura bază a familiei sau a legăturii principale pentru orice societate omenească, precum și izvorul a orice progres și civilizație, pune pe oameni în dependență unul de soarta altuia și silindu-i astfel de a se înfrăți și a lucra întotdeauna cu puteri cât mai întrunite.
Educația, dar, are întotdeauna de scop general ca toate cunoștințele sau îndemnurile întrebuințate să servească la a da elevului calități prin care el se poate fi apt a lucra, nu numai pentru sine, ci și pentru buna stare generală a semenilor săi, fără de care nu poate fi pentru om fericire individuală. De altfel individualitatea ar degenera într-un egoism vătămător, care va provoca totdeauna invidii și neliniști de tot felul, așa încât individul nu se va putea bucura în pace de meritele sale, oricare ar fi ele.”
Iată și un extras din Compendiul de Pedagogie al lui Ion Popescu, alt mare pedagog clasic român:
“Vocea conștiinței se numește și vocea datoriei, căci ea ie care exprimă ce omul trebuie să facă ca ființă rațională. Năzuința de a împlini vocea conștiinței sau legea morală se numește virtute; iar întocmirea viețuirii preste tot după legea aceea se numește moralitate.
În cazul când spiritul e cuprins și dominat de patimi, vocea conștiinței e întunecată prin acelea, și prin urmare subiectul e silit a face destulul patimilor, vasăzică, nu e liber. Într-adevăr, de libertate a spiritului poate fi vorba numai când acela e în stare de-a judeca și de a urma după judecată, după rațiune. Deci e prea învederat că, în favoarea moralității, omul încă de la început trebuie să-și înfrâneze poftele, pentru ca acelea să nu devină a se dezvolta în patimi, care să-l supună și să-mi mai lase libertatea de a se determina după vocea conștiinței.
De altminteri, învingerea conștiinței peste pofte e cu atât mai asigurată, cu cât săvârșirea binelui, ce e dictată prin conștiință, e urmată de cea mai înaltă mulțumire, iar împlinirea poftelor, oprită prin conștiință, e însoțită de mustrare și reprobare. Pe lângă acestea, conștiința se mai întărește încă și prin maxime și principii morale ce s-au format în om, parte prin experiențele vieții, parte prin învățământ.”