Pentru școală

Sindicatele care controlează profesorii din sistemul de educație strigă că acum prioritatea e salariul. Dar când a fost altfel? A existat, în ultimii 20-25 de ani, cei mai distructivi pentru școala românească, vreo grevă sau vreo mare manifestație a sindicatelor pentru programe sau manuale care să le permită profesorilor să-și facă datoria? Eu nu-mi amintesc. Dar poate greșesc. Poate că sindicatele s-au bătut neîncetat, ca mica dar viteaza oaste generică a voievozilor români, cu inamicul expert în științe ale educației care i-a invadat teritoriul. Poate că sindicatele, în fața unui inamic superior ca forță, au dus lupta de gherilă specifică strămoșilor noștri din manuale. Sau poate că, de fapt, au stat liniștite și au contemplat, ba poate chiar au dat și o mână de ajutor, în vreme ce inamicul expert ne ardea holdele și ne otrăvea fântânile care ar fi trebuit să ajute la creșterea sănătoasă a copiilor României, elevii. Nu știu dacă e așa. Nu știu mare lucru: povestea sindicatelor din sistemul de educație românesc e una obscură, care ne duce înapoi în preistorie, înainte de inventarea scrisului care face posibil înregistrarea datelor și faptelor și, deci, istoria. Povestea sindicatelor din sistemul de educație românesc pare a fi îngemănată, legată intim, cu cea a stării pre-literate. Dar nu știu dacă așa stau lucrurile.

Știu însă cu certitudine că sindicatele cer „respect”. Da, desigur că meseria de profesor impunea, pe vremuri, respect. Dar asta nu din pricina salariului, ci a rolului social al profesorului: profesorul se ocupa de cunoaștere. El reprezenta cunoașterea. El era un păstrător, un cultivator și un garant al standardelor care făceau posibilă „suveranitatea morală și intelectuală” (Noica) a omului adult. Profesorul nu accepta să fie redus la statutul de „facilitator”, de furnizor de „stare de bine”, de reprezentant în teritoriu al fușerelii generalizate. Tocmai de aceea, profesorii erau conștienți că nu pot pretinde respect dacă acceptă să locuiască într-o casă igrasioasă, degradată, murdară, cu geamurile sparte. Casa profesorilor este școala. Și nu doar școala exterioară, ci școala interioară: planurile cadru, programele, manualele, modurile de predare și de evaluare, toată armătura ideatică, pedagogică și didactică a școlii. Toată armătura care îi îngăduie profesorului să-și facă datoria. Pentru că nu-ți poți face datoria de profesor fără uneltele necesare. Nu poți bate cuie cu baloane. Nu poți construi o casă din gumă de mestecat. Orice om care nu-și îngrijește casa în care locuiește pierde respectul vecinilor, al oamenilor de pe strada lui. Există o diferență între sărăcie și mizerie: sărăcia poate fi o virtute, mizeria e un viciu. De aceste distincții, de elucidarea și de cultivarea lor în mințile elevilor obișnuia să se ocupe școala. Școala îi învăța pe copii să elucideze înțelesul cuvintelor, să distingă între enunțuri false și enunțuri adevărate, adică între adevăr și minciună, și să judece logic, nu emoțional, isteric, sub presiunea masei (reale sau virtuale).

Oare s-au ocupat sindicatele din sistemul de educație de trăinicia casei pe care o locuiesc profesorii, de trăinicia pedagogică și didactică a școlii? Oare au trasat vreodată o linie clară de demarcație între condițiile în care știu că pot și condițiile în care știu că nu pot să-și facă datoria? Sau au abdicat continuu de la standardele meseriei lor cerând, la fiecare abdicare, ceva mai mulți bani? Nu știu. Poate cândva voi identifica prin arhive documente care să ateste spiritul lor de gospodărire. Deocamdată, cei care locuiesc și care folosesc casa par a o fi lăsat să se deterioreze. Și, odată cu ea, s-a deteriorat și statutul lor social. Pentru că acceptarea deprofesionalizării implică pierderea statutului social. Și deprofesionalizarea poate avea legătură și cu supracertificarea, cu abundența de certificate obținute în urma participării la tot felul de cursuri despre imaginea de sine sau fluturii pe lampă. Deprofesionalizarea are legătură și cu proliferarea pseudo-profesorilor de pseudo-materii. S-a diluat, fără proteste din partea sindicatelor, bucuroase probabil de înmulțirea membrilor cotizanți, rostul și rolul meseriei de profesor. Poate avea și zece milioane de lei pe lună, un profesor de tăiat frunză la câini nu se va bucura niciodată de respect. Și nici un profesor de matematică sau de română care taie frunză la câini. Banul – nu suveranitatea morală și intelectuală – ca unic criteriu al statutului social este specific subculturilor infracționale.

Tot specifică acestor culturi mafiote este și pierderea capacității de a distinge între bine și rău, transformarea acestora în simple noțiuni relative la sine, la propriile interese. Micșorarea flăcării conștiinței, pe care școala are menirea de a o înteți.

Deocamdată nu se aud și nu se văd cereri în sensul restaurării integrității pedagogice și didactice a școlii românești, ajunsă un fel de instalație postmodernă, în tehnică mixtă, de profesori cu idei ciclamen arhivați în dosare de cadre cu șină.

Li se cere părinților să fie solidari cu profesorii ieșiți la manifestație. Dar e aceasta o solidaritate care trece prin solidaritatea cu școala? Ar putea fi. Așa mi-am închipuit, atunci când m-am întors în țară pentru a-mi înscrie copiii la școli în România și pentru a lupta în direcția restaurării școlii clasice în România. Am fost și am rămas solidar cu orice profesor care înțelege în ce anume constă datoria lui, cu orice profesor care prețuiește școala. Profesorii au pierdut din prestigiul social din pricină că școala a fost umilită, degradată în ultimele decenii. Și greva aceasta pare a fi parte a aceluiași proces de bagatelizare a școlii. Cine e interesat de demnitatea școlii nu poate privi nepăsător lipsa de articulare a protestului profesorilor, absența unui discurs inteligent, bine structurat, care pornește de la enunțarea clară și precisă a ceea ce a adus, aduce și ar trebui să aducă școala românească țării. Această absență aduce a fugă de răspundere, care nu inspiră încredere și nu e nici eficientă politic.

Greva aceasta, din păcate, pare a fi produsă de aceeași echipă care a asigurat decăderea școlii românești în ultimele decenii. Ar fi timpul ca profesorii bine pregătiți și verticali să se trezească din inerție și să redefinească regulile jocului, să lupte nu doar pentru salariile profesorilor, ci pentru tot ce ține de meseria lor. Statutul le dă voie să lupte pentru buna rânduială și bunăstarea casei lor. Pentru școală.

Altminteri, e o dovadă de sfruntare să pretinzi că greva aceasta pentru salarii este unica șansă pentru ca școala românească să aibă un viitor în condițiile în care Legea Deca/Johannis a Educației, care a bătut ultimele cuie în coșciugul școlii românești, a fost adoptată fără ca sindicatele să se fi opus în vreun fel.

Mircea PLATON